Şcoala vieţii
Începe din nou şcoala pentru cei care încă au toate opţiunile în viaţă, pentru cei care încă nu ştiu să răspundă exact la întrebarea: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?” La mijlocul lui septembrie părinţii se grăbesc să verifice dacă au cumpărat toate rechizitele, manualele şi caietele pentru copiii lor sau au emoţii în legătură cu adaptarea acestora față de noii colegi de clasă. Cred că şcoala a rămas singura instituţie publică din ţară care îi face pe oameni să viseze la un viitor frumos, la ceva bun care poate se va întâmpla cu copiii lor, atunci când aceştia vor fi ajunşi mari.
Chiar dacă valorile s-au inversat aproape complet în societatea noastră, şi oamenii cu carte multă sunt priviţi cel puţin cu indulgenţă de mulți, românii mai gândesc că şcoala le poate oferi un viitor luminos copiilor. Spun aceasta pentru că, deşi părinţii ştiu că acum lucrurile stau altfel şi nu este aproape nici un indiciu că s-ar schimba în viitorul apropiat, aşa cum nu s-au schimbat în ultimii 25 de ani, ei totuşi speră. Speră pentru că sunt înnebuniţi să găsească o „şcoală bună” pentru copiii lor, să găsească o învăţătoare cu experienţă, care să facă tot felul de teme suplimentare cu copiii, iar aceştia să ştie cât mai multe: limbi străine, matematică, instrumente muzicale, arte marţiale, tenis, fotbal etc.
Şi toate acestea doar pentru ca cei mici să aibă toate posibilităţile atunci când vor ajunge mari, pentru ca să aibă cel mai solid CV, care să le permită să se angajeze în cea mai bună firmă, cu cel mai bun salariu şi… Continuarea este, din nefericire, una foarte sumbră, dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă cu liceenii noştri care iau premii la olimpiadele internaţionale. Aceştia sunt realmente vânaţi de universităţile şi companiile străine, iar părinţii lor sunt chiar bucuroşi că nu au dat greş, că măcar copiii lor vor „trăi bine”.
Aici cred că visul nostru se întrerupe şi ne trezim la o realitate pe care nu vrem deloc să o acceptăm. Odată ajunşi mari şi absolvenţi de facultate, copiii vor fi în aceeaşi situaţie ca părinţii de acum: adică vor fi storşi de tot ce au mai bun şi ce prezintă în faimoasele CV-uri, iar când nu vor mai avea resurse interioare ca să facă faţă provocărilor, adică vor fi epuizaţi, vor fi aruncaţi în uitare. Ei înşişi realizează acest lucru şi, vedem foarte bine, încearcă din răsputeri să fugă de această realitate prin diverse metode: şirurile interminabile de maşini spre munte şi mare în fiecare week-end, barurile şi cluburile pline de tinerii care vor să uite şi să intre din nou în visare…
Ceea ce ne lipseşte însă este conştientizarea faptului că doar şcoala vieţii, încercările, eşecurile şi izbânzile sunt cele care ne pot căli ca să trecem peste negura societăţii consumeriste şi să înţelegem care sunt adevăratele valori fără de care nici un om nu poate fi fericit: sufletul, familia, copiii şi prietenii adevăraţi. Dacă nu vom înţelege noi, părinţii, şi apoi copiii, din modelul nostru, situaţia se va repeta la nesfârşit, începând cu alegerea şcolii şi până la epuizarea profesională. Viaţa nu înseamnă o sumedenie de aptitudini trecute în CV, ci trăirea celor mai simple lucruri, pe care însă avem tendinţa să nu le băgăm în seamă.