Scoarțele, „hrisoavele” țesute ale Basarabiei

La 100 de ani de la întregirea țării, peste Prut s-a așternut drum de scoarțe, ca să ne reamintească nouă, tuturor, că istoria e scrisă nu doar de cărturari, ci și de oamenii simpli, prin meșteșugul lor. 32 de astfel de țesături, cu o mare valoare patrimonială, aparținând Muzeului de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău, sunt expuse la Palatul Culturii din Iași până pe 24 iunie.

În cele trei săli ale Muzeului Etnografic din Iași, în care au fost expuse scoarțele din Basarabia, intri cu sfială, ca și cum n-ai vrea să tulburi duhul timpului. Și, cu fiecare pas, simți că se topesc toate cele ale zilei, ca să lase loc amintirii veșnicei copilării. Un sertăraș miraculos al sufletului se deschide și te duce spre verile dogoritoare, când te strecurai în casa cea mare a bunicilor, să guști din răcoarea așezată între pereții de lapte, îmbrăcați în scoarțe, în care mirosea întotdeauna a vechi, a dulce și a busuioc. Nimic nu ți se părea atunci mai fascinant, mai purtător de taină decât scoarța cea mare, de pe peretele de răsărit, pe care bunica ori străbunica „desenase”, la stative, o lume de semne al cărei deplin înțeles încă nu-l puteai dezlega.

Misterioase și pline de simboluri străvechi sunt și aceste scoarțe basarabene. Ici, pe un păretar îngust, se văd pomul vieții și busuiocul, stilizate până la forme de un încântător rafinament. Colo, o scoarță căreia peste Prut i se zice „război” e împistrită cu motivul trandafirului pe ram, ca o gingașă ploaie de roze. Dincolo, un covor lung imaginează un soi de definiție a vieții: găini cu ouă, găini care clocesc ouăle, din care apoi ies puii, care se fac mari, iar registrele se repetă. Eternitate. Viață țesută cu lână.

Pe margine - covoare mai mici, pe fond negru, cu rol de drumuri spre lumea cea veșnică. „E vorba de covorul omului. Era acea țesătură pe care bărbatul, nevoit să plece din vatra satului în care se născuse și trăise, fie că pleca la muncă, fie că pleca în cătănie, la oaste sau în pribegie, o lua cu sine, împăturită cu mare grijă. Ca în caz că ar fi murit printre străini, să nu moară pe paie. E o tradiție în Moldova de dincolo de Prut, a existat și la noi”, îmi explică muzeograful Victor Munteanu, șeful Muzeului de Etnografie de la Palatul Culturii, cel care a pus umărul pentru ca acest tezaur basarabean să poată fi admirat și la Iași.

Și semnele continuă, pe fiecare scoarță, păretar sau lăicer, povestind despre oamenii vechi și îndeletnicirile lor, despre cer și pământ, despre lumea văzută și despre cea a închipuirilor, despre casa omului simplu și despre grija lui de a o proteja. Ploița sau norii, busuiocul, apoi pomul vieții sau osia lumii, un simbol atât de complex, bobul de grâu, spicul de grâu, grâul înfrățit (specific Văii Nistrului de Jos), steaua, aripile morii, păsările, floarea, pe toate le observ limpede, în diverse imagini țesute, ca într-o carte ale cărei file așteaptă să fie citite una câte una. Apoi, în vârful pomului vieții - omul mascat ori paparuda aducătoare de ploaie, mâna omului, cea care păzește, apoi pieptenele, foarte prezent, mai ales că era unul dintre instrumentele atât de la îndemâna țesătoarelor, căci cu pieptenele sau furculița băteau firul de lână în război. „Simbolurile sunt aproape identice cu cele de pe scoarțele noastre. De la pomul vieții, cu diverse reprezentări, până la reprezentările antropomorfe, ca, de exemplu, straja gospodăriei, care păzea de tot ceea ce e rău. Apoi pe bordură, la fel ca la noi, tot ce are zimți, dinți - săpăliga cu dinți, palma, dinții de ferăstrău, dinții de lup. Apoi racii, care agață, vârtelnița”, spune muzeograful Victor Munteanu.

Trec, uluită, de la o scoarță la alta și nu mă pot opri din a le „citi”. Căci unele sunt „îmbrăcate” în povești duioase, altele, dimpotrivă, vin spre tine, privitorul, cu voioșie, altele istorisesc, cuviincioase și cuminți, ca o zi de duminică, altele par niște rugi înălțate spre cer. De fapt, toate trădează sufletul țesătoarelor, durerile sau fericirile lor, încifrând rosturile propriilor lumi. Pe aceste cărări de lână, punți între noi și strămoși, se pot citi și cântecul, și plânsul, și bucuria, și înțelepciunea, și simplitatea, și croiala însăși a universului.

„Prin intermediul țesutului firelor de lână, meșterițele au concentrat informație istorică, artistică, socială, prezentând-o într-un limbaj artistic înțeles de toți membrii comunității tradiționale”, consideră, de altfel, și etnologul Varvara Buzilă, secretar științific al Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău, cea care a adus exponatele la Iași.

Rolul scoarțelor în lumea de altădată

Toate aceste țesături, numite generic scoarțe, aveau un rost bine știut în casa tradițională. În încăperi erau așezate, în general, pe orizontală, și, rareori, numai în anumite zone, unele pe verticală. Cu lăicerele se acopereau lavițele, cu lădarele - lăzile de zestre. Păretarele aveau rolul de a proteja de frig, acoperind câte doi pereți sau, uneori, atunci când erau mai lungi, chiar toată odaia, de jur-împrejur, ca un brâu. Apoi, pe peretele cu cea mai mare vizibilitate se așeza scoarța, de dimensiuni mai mari, cu un generos câmp central, pe care era țesut modelul, și cu chenar bogat ornamentat pe margine. Apoi, sub grindă, mai ales în nordul Basarabiei, se puneau grindarele. În alte zone (Valea Nistrului de Jos, Valea Prutului de Sus), se agățau, pe colțuri, sub icoană, pe vertical, ungherarele, de dimensiuni mai mici, mai ușoare, decorate cu motive religioase (crucea, cununiile).

Potrivit etnologului Varvara Buzilă, în simbolistica populară, lăicerele fac legătura cu lumea apelor și a pământului, scoarța „propune imaginea unui univers văzut de-a-ntregul”, iar ungherarele și grindarele trimit către cele ce sunt ale cerului.

„În mod normal, și aici ar fi trebuit să fie expuse pe orizontală, așa cum se întâmpla în casa tradițională. Dar nu le puteam expune funcțional, pentru că nu am fi avut atâta loc”, explică muzeograful Victor Munteanu.

Piese din secolele XVIII-XIX, de o mare valoare științifică

Cele 32 de scoarțe expuse la Iași fac parte din patrimoniul Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală din Chișinău, cel mai vechi din Republica Moldova, înființat încă din 1889, de pe vremea când Basarabia era gubernie rusească. Muzeul deține, de altfel, o colecție de circa 2.000 de astfel de țesături, toate reprezentative pentru zonele din care provin, ca simbolistică și cromatică.

În România au fost aduse scoarțe ce datează din secolele XVIII-XIX, din fondul vechi, neafectat de transformările generate de modernitate. Toate sunt vopsite cu pigmenți obținuți din plante, au culori calde, pastelate, în care domină echilibrul tonurilor și nuanțelor.

„Treptat, magico-religiosul, care exista în fiecare element de decor, a pierdut în favoarea artisticului. Lumea tradițională a fost un pic bulversată. De aceea scoarțele de sfârșit de secol XVIII și până la mijlocul secolului XIX sunt extrem de valoroase din punct de vedere științific. Am vrut să aducem în atenția publicului tezaurul de scoarțe românești din Basarabia și cred că aceasta e una dintre cele mai valoroase expoziții care au fost în Muzeul Etnografic”, subliniază Victor Munteanu.

Expoziția „Imaginea lumii țesută în lână” poate fi vizitată, la Iași, în sălile Muzeului Etnografic din cadrul Complexului Național Muzeal „Moldova”, până pe 24 iunie.