Scolastica din unghi modern

Dacă e să definim pe scurt scolastica medievală - de la Siger din Brebant la Toma din Aquino, de la Bonaventura la Henri de Gand, de la Boetius din Dacia la Alexandru din Afrodisia, de la Ioan Filipon la Albert cel Mare - aş numi-o o încercare de conciliere a două paradigme incompatibile: paradigma lui Platon şi cea a Bibliei. În concepţia grecilor, demiurgul creează lumea după calapodul ideilor eterne, ca şi cum are avea o machetă alcătuită din ştanţe de tip ideal cărora nu mai trebuie decât să le găsească o materie bună de modelat. În plus, între lumea creată şi modelul ei există mereu o regiune intermediară, o zonă-tampon care face legătura între virtualitatea ideilor şi realitatea terestră. Această zonă-tampon este cerul. Cerul nu e o metaforă inofensivă, ci este chiar matriţa de care se foloseşte Dumnezeu pentru a plămădi fiinţele din lume. Cerul poartă, nevăzut pentru ochilor omenesc, codul genetic al tuturor lucrurilor de pe Pământ. De la firul de iarbă până la fiinţa umană, de la forma copacilor până la întinderea uscatului, tot ce se află în lume a fost creat după modelul speciilor inteligibile. Avem aşadar trei paliere: Dumnezeu (demiurgul), cerul şi lumea terestră (lumea sublunară).

Viziunea aceasta nu se potriveşte defel cu cea biblică, o viziune în care, de pildă, Dumnezeu dă naştere simultan cerului şi pământului, ceea ce înseamnă că cerul nu poate fi privit ca un model al lucrurilor de pe pământ. De aici încolo se intră în lumea sisifică şi ireală a speculaţiilor, chichiţelor şi disputelor conceptuale. Căci, dacă încerci să risipeşti prin cuvinte tensiunea dintre cele două paradigme, vei cădea în groapa unor aporii sufocante. Pe scurt, eternitatea lumii greceşti se bate cap în cap cu creaţia creştină (lumea fiind creatură, e trecătoare), cum şi cele două tipuri de cer - cel sensibil (care se vede) şi cel inteligibil (care nu poate fi perceput, dar poate fi gândit) - nu se împacă cu faptul că cerul poate fi gândit prin analogie cu un suflet ubicuitar care suflă pretutindeni, actualizându-se în persoanele vii. Asemenea distincţii conceptuale, judecate cu ochiul modern, au darul de a ne umple de mirare. Căci este uimitor să vezi câtă energie au putut cheltui teologii pentru a pune în ordine nişte termeni cărora, dacă ne lăsăm ghidaţi de intuiţiile noastre, nu le putem găsi nici o miză existenţială. Cum de au putut atâtea spirite rafinate să-şi consacre timpul unor himere conceptuale precum "cer sensibil" şi "cer inteligibil", "intelect pasiv" şi "intelect activ"? Răspunsul ar fi: la fel cum astăzi cheltuim tot atâta timp pentru a ne închina sufletul exact aceloraşi stihii, atâta doar că le dăm alte nume: nu le mai spunem intelect unic sau cer inteligibil, ci energie cunatică sau forţă de atracţie universală. Astăzi, teoria creştină nu mai stârneşte ambiţii de coerenţă logică în mintea oamenilor, pentru simplul fapt are de partea ei atuul tainei. Aşa se face că ea poate coabita cu gândirea ştiinţifică, între ele existând nu atât relaţii de bună vecinătate, cât mai degrabă de toleranţă silită. În schimb, cine vrea să fie consecvent până la capăt trebuie să aleagă pe una respingând pe cealaltă, asta dacă nu alege soluţia valabilităţii intermitente: uneori ne raportăm la lume în virtutea cunoştinţelor ştiinţifice, alteori în virtutea opticii creştine. Suntem când creştini, când pozitivişti, prin alternanţă, dar niciodată simultan. În schimb, medievalii occidentali au avut ambiţia de a fi simultan şi greci, şi creştini, alunecând în copca unor contradicţii din care nu s-au putut salva decât lepădându-se de Platon şi Aristotel. Au renunţat la greci şi au separat gândirea teologică de cea filozofică. Revenind la zilele noastre, constatăm că cerul se află într-o stare deprimantă: fizica l-a desubstanţializat la propriu, furându-i orice urmă de realitate. Astăzi, când spunem "cer", ştim că facem uz de o metaforă. De aici şi mirarea cu care, citindu-i pe scolasticii medievali, constatăm cât de siguri erau de existenţa unui astfel de "etaj cosmic".