Scrierea dacică pe mandibule de cal şi „sfinţii“ de la Chitila

O senzaţională descoperire arheologică făcută în situl "Chitila Fermă" din apropierea Bucureştiului redeschide dosarul mult- discutatei probleme a folosirii scrisului de către daci. Este vorba despre câteva mandibule de cal scrise cu nişte misterioase şi tulburătoare semne încrustate în "carnea" osului, datate ca provenind din perioada anilor 180-200 d.Hr. Totodată, reprezentarea unor personaje cu un fel de aură în jurul capului poate fi o aluzie referitoare la existenţa unor informaţii primare despre creştinism în această aşezare.

Pentru noi, cei de astăzi, lumea dacică pare un trecut atât de îndepărtat şi neinteresant, încât parcă nici n-ar mai merita să-l cunoaştem. Ce eroare, ce rătăcire, de vreme ce atât prezentul, cât şi viitorul neamului nu se pot legitima în Lucrarea lui Dumnezeu singure, ci împreună şi numai prin tainicul nostru trecut. Iată de ce o asemenea descoperire are o importanţă specială şi reclamă o cercetare mai atentă şi mult mai aplicată asupra existenţei celor pe care noi îi numim şi-i pomenim ca fiind moşii şi strămoşii noştri. Despre scrisul la daci, cvasitotalitatea cercetătorilor români sunt de părere că acesta nu a existat, pentru că, oricum, de la ei nu ne-ar fi rămas decât câteva cuvinte - "barză", "viezure", "mânz", "mazăre" etc. -, iar pomenirea într-o scriere a lui Dio Cassius a existenţei unui mesaj scrijelit de Decebal pe o ciupercă, destinat împăratului Traian înainte de lupta de la Tapae, nu ar fi altceva decât o legendă sau o informaţie evident exagerată. Tulburătoarea scriere de pe oasele descoperite la Chitila, în forma primitivă în care arată, vine, iată, să contrazică o asemenea abordare. Căci este de neînţeles cum un regat de mărimea Daciei, fie el şi barbar, cu organizarea lui complexă, cu problemele lui birocratice, militare, politice, strategice, diplomatice, comerciale, sociale, intrat în contact direct cu marile civilaţii europene ale vremii, cea greacă şi cea romană, era lipsit de un mijloc de comunicare cum este scrisul, atâta timp cât cele două culturi amintite cu care interacţiona intens dispuneau de forme foarte evoluate, moderne am putea spune, de scriere. Un scris autohton care datează din secolul II d.Hr. Oase inscripţionate au fost descoperite în situl de la Chitila încă din anii â80 ai secolului trecut, când într-un ostrov colmatat al râului Colentina au fost efectuate lucrări arheologice care au dus la identificarea unei aşezări aparţinând carpo-dacilor, cu vieţuire neîntreruptă din secolul al II-lea î.Hr. până în secolul al V-lea d.Hr., dar cu o continuitate istorică ale cărei începuturi îşi au rădăcinile în paleolitic. Săpăturile efectuate de un colectiv de arheologi şi studenţi coorodonat de prof. dr. Vasile Boroneanţ, de la Muzeul de Istorie al Municipiului Bucureşti, au scos la iveală un bogat inventar material. Dar, aşa cum ne-a mărturisit domnul profesor, abia după descoperirea altor oase scrise, în campaniile din 2001 şi 2003, le-a acordat mai multă atenţie, constatând că este vorba de o adevărată scriere, "specifică dacilor, fie şi sub forma unei încercări proprii de a-şi înregistra evenimentele din cadrul comunităţilor lor". După cum ne-a relatat interlocutorul nostru, aceste oase au fost găsite în interiorul unor locuinţe, alături de obiecte de uz casnic şi de podoabe. "Înscrisurile au fost executate în special pe mandibule de cal şi pe oase mai lungi de bovine, cu suprafaţă mai mare de expunere, pe care se putea grava. Sunt însă semne şi desene şi pe coarne de animale, utilizate ca unelte, pentru că dacii au avut întotdeauna gustul frumosului. Ei au pregătit suprafeţele respective pentru a putea scrie sau desena pe ele. Pe unele le-au tăiat, le-au ajustat, pe altele le-au şlefuit cu gresie şi probabil le-au lustruit cu bucăţi de piele, cu ţesături sau cu bucăţi de lemn. Vârsta acestor artefacte a fost stabilită pe baza datării unor monede de epocă descoperite în sit, fiind vorba aşadar despre o scriere din perioada anilor 180-200 d.Hr. Existenţa unor semne şi înscrisuri pe diferite suprafeţe materiale în evoluţia societăţii umane este însă mult mai veche, ea datând din neolitic, atât la noi, pe valea Dunării, în zona Porţilor de Fier, cât şi în alte părţi ale Europei, cum ar fi Franţa sau Spania. Dacă ne referim doar la acestea, din perioada dacică, scrieri asemănătoare au mai fost descoperite la Străuleşti, în Basarabia, şi probabil în multe alte locuri, dar, cum am procedat şi eu la început, nu li s-a acordat atenţie, motiv pentru care au rămas necercetate sau au dispărut. Această scriere continuă de fapt o tradiţie mult mai veche a locuitorilor dintr-un areal foarte vast. Datorită condiţiilor diferite de dezvoltare socio-istorică a aşezărilor, scrierile s-au "acomodat" necesităţilor specifice comunităţilor umane care le-au produs", ne-a spus profesorul Boroneanţ. Cine au fost şi ce au vrut "scriitorii" daci de la Chitila? Scrierea a fost realizată prin zgâriere cu un silex sau cu un obiect metalic, iar în cazul executării unor ornamente sau imagini punctiforme mai complicate, prin poansonare. Adesea, oasele au fost scrise pe două feţe sau chiar pe trei, pe unele dintre ele observându-se chiar şi două straturi de scriere, unul mai vechi, aproape şters, peste care a fost "aşezat" altul nou. Semnele, sau literele, după cum susţine cercetătorul, sunt total necunoscute, părând a nu fi nici greceşti, nici latine, nici rune gotice, ci mai degrabă o scriere autohtonă. Unele dintre ele seamănă cu un tip de scriere de pe frontoanele templelor dacice reprezentate pe controversatele tăbliţe de la Sinaia, considerate, neconvingător, de mulţi cercetători ca fiind nişte falsuri. Se pune firesc întrebarea: Cine a scris aceste "texte", cu ce scop şi despre ce ar putea "vorbi" ele ? Profesorul Boroneanţ consideră că "textele" de pe mandibulele de cal sunt "mijloace de comunicare ale unor iniţiaţi care cultivau relaţii între ei, dar în acelaşi timp şi relaţii cu ceilalţi membri din interiorul comunităţii, un fel de alfabet prin care se transmiteau sau se arhivau informaţii, mesaje, în cazul unora dintre ele strict existenţiale, zilnice, de genul unor evidenţe numerice ale animalelor, ale obiectelor de o anumită utilitate etc., în mod asemănător informaţiilor înscrise pe răboaje. Altele puteau fi informaţii referitoare la acţiuni pe care le desfăşurau în mod personal iniţiaţii sau comunitatea şi, aproape sigur, unele conţin şi informaţii de ordin religios, sacru. Spre deosebire de răboaje, care erau însemnări simple pe bâte, oase, fluiere etc., în cazul scrierii de la Chitila avem de-a face cu o scriere mult amplificată şi tratată cu o mai mare preocupare de comunicare. De aceea cred că cel care le-a scris a fost un iniţiat sau poate, de ce nu, mai mulţi. El făcea şi un fel de şcoală în perimetrul aşezării pentru ca semenii cu care comunica să poată pricepe informaţiile transmise. Rolul magic al acestor obiecte scrise este evident, atât prin aspect, cât şi prin unele desene figurate, cu atât mai mult cu cât, începând din preistorie chiar, nu există obiect care să nu fi fost înzestrat şi cu atribute magice, sacre, prin care iniţiaţii sau oamenii simpli îşi transmiteau între ei mesaje referitoare la credinţa lor. Unele dintre aceste semne par a fi litere, dar nu sunt litere. Ele pot fi mai degrabă asociate cu nişte idei care se comunică. De exemplu, când este redat un cap uman sau de animal, scrierea ar putea face referire la o persoană, la o personalitate, la un zeu sau, după caz, la un animal. Când este vorba însă de semne simple, execuate într-un anumit ritm şi concentrare, ele ar putea îndeplini funcţia de înregistrare numerică a unor activităţi, unelte, obiecte sau produse gospodăreşti", susţine domnul Boroneanţ. Silueta cavalerului danubian şi aureola "sfinţilor" Prof. dr. Vasile Boroneanţ a identificat pe cel mai mare dintre oasele inscripţionate descoperite la Chitila silueta unui cavaler, realizată într-o manieră proprie epocii, care aminteşte de cultul "Cavalerului danubian" şi care este foarte asemănător cu cavalerul trac desenat pe pereţii peşterii de la Limanu, de lângă Mangalia, pe care localnicii o numesc "La icoane" sau "Peştera de la baltă", care datează cam din aceeaşi perioadă. "Descoperirea de la Chitila confirmă ipoteza înmormântărilor princiare cu cai, identificate în tumulii de la Hagighiol (Tulcea) şi Peretu (Teleorman), practici generalizate în epocă în vastul areal locuit de daci. "Cavalerul de la Chitila" face legătura între înmormântările în tumuli şi cele din aşezările civile, practicate în epoca procesului de romanizare. Aceste reprezentări ecvestre amintesc de cultul "Cavalerului danubian", cu întreaga lui simbolistică şi mitologie specifice lumii traco-getice, existent din secolul al V-lea î.Hr. până în secolul al V-lea d.Hr.", spune cercetătorul. "Un alt element extrem de interesant identificat la unele dintre personajele reprezentate pe aceste oase este prezenţa unui fel de aură, idee care ar conduce la ipoteza figurării unor capete de împăraţi sau poate chiar de sfinţi, ceea ce ar putea fi o vagă aluzie la existenţa în aşezarea de la Chitila a unor informaţii primare despre creştinism. Sunt de părere că această comunitate a avut însă o dezvoltare, pentru un timp, paralelă cu societatea creştină, care îşi avea începutul în Dobrogea într-o perioadă mai timpurie. Adică încă de la începutul pătrunderii creştinismului în acest spaţiu, pe când în aşezarea de la Chitila, după cum rezultă din datarea monedelor descoperite aici, acest lucru s-a petrecut mai târziu, prin secolele II-III d.Hr., iar sceptrul de bronz cu simboluri clar creştine, descoperit în acelaşi sit, probează prezenţa certă şi puternică a creştinilor în aşezarea cercetată în secolele IV-V d.Hr. Trecerea popoarelor migratoare peste această zonă a perturbat comportamentul, percepţia, ordinea de gândire şi mentalitatea băştinaşilor. Partea frumoasă este că, odată cu plecarea lor, s-a revenit la tradiţie, lucru dovedit de elementele de artă decorativă descoperite pe unele artefacte. Vieţuirea carpo-dacilor liberi în această aşezare a durat până prin secolele IV-V d.Hr., când în zonă s-au aşezat goţii. Dar aşezarea de la Chitila, în sine a fost locuită intens încă din epoca bronzului şi din prima epocă a fierului, având deci continuitate istorică aproape neîntreruptă", ne-a mai mărturisit cercetătorul. Necesitatea luminării începuturilor identitare În lipsa unor izvoare care să dovedească indubitabil existenţa scrisului la daci, acceptate oficial de specialişti, aplecarea spre o cercetare mai temeinică a unor asemenea artefacte ar fi mult mai utilă şi ar lumina mai mult acele începuturi ale strămoşilor noştri pe care, aşa cum a rânduit Biserica, îi pomenim în zilele dedicate lor, chiar dacă ei nu L-au văzut pe Hristos. Şi asta pentru că Biserica Lui este compusă nu numai din Biserica celor vii, ci şi din Biserica celor drepţi adormiţi în Lumea Veche. Numai în acest mod ne putem recupera propria noastră identitate şi viaţă, pentru că în iconomia plinirii vremurilor, trecutul, prezentul şi viitorul se regăsesc doar în Hristos Mântuitorul. "Semnele sau literele sunt total necunoscute, părând a nu fi nici greceşti, nici latine, nici rune gotice, ci mai degrabă o scriere autohtonă. Unele dintre ele seamănă cu un tip de scriere de pe frontoanele templelor dacice reprezentate pe controversatele tăbliţe de la Sinaia." prof. dr. Vasile Boroneanţ