Scrisoare din Finlanda: Creştinul şi lumea

Noi, creştinii ortodocşi, avem o relaţie specială cu lumea. Cum spunea Mântuitorul Hristos în capitolul 17 din Evanghelia după Ioan, noi suntem în lume, dar nu ai lumii. Chiar dacă ne ducem viaţa în lume, noi suntem cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Desigur, asta nu înseamnă că nu ne pasă ce se întâmplă în jurul nostru. Dimpotrivă, noi suntem răspunzători pentru foarte multe dintre lucrurile care se petrec în această lume, pentru că am fost creaţi de Dumnezeu pentru a fi mediatori între cele văzute şi cele nevăzute, între lumea fizică şi cea spirituală.

Trebuie să ne amintim, de asemenea, că la început, când a fost creată lumea, însuşi Dumnezeu a spus, de câteva ori, că toate erau „foarte bune“. Însă după căderea omului în păcatul neascultării, lumea, cu toate câte sunt în ea, a urmat calea păcătoasă deschisă de om. O simplă privire în jurul nostru demonstrează că aşa stau lucrurile. Din păcate, această cădere pare să nu se mai oprească: oamenii distrug creaţia lui Dumnezeu, se ucid unii pe alţii, comportându-se ei înşişi ca nişte dumnezei atotputernici. Însă aşa cum toate cele care au fost create „foarte bune“ l-au urmat pe om în căderea sa păcătoasă, tot la fel au fost reabilitate în Hristos. În Hristos, toate lucrurile se reîntorc la frumuseţea şi sfinţenia originare. Răscumpărarea adusă de Mântuitorul nu este un fapt magic sau automat. Pentru a deveni palpabilă, e necesară participarea noastră. Trebuie să învăţăm să mulţumim şi să binecuvântăm, pentru că atunci când binecuvântăm un lucru, îl readucem la starea sa originară de sfinţenie, iar când mulţumim nu facem decât să scoatem la iveală o calitate fundamentală a creştinului, anume atitudinea mulţumitoare faţă de lume şi toate celelalte câte sunt în ea. Ca făpturi create, avem datoria de a-i mulţumi Creatorului. Şi cea mai înaltă formă de mulţumire este Euharistia, în care pâinea şi vinul reprezintă simbolic toate cele ce le-am primit şi cele care urmează să le primim. Darurile pe care le oferim Domnului le primim înapoi, însă, în plus, primim prin ele Împărăţia lui Dumnezeu. Euharistia, jertfa cea fără de sânge, transformă neîncetat darurile de pâine şi vin aduse Domnului în bunuri veşnice, în ceva care face parte şi din lumea aceasta, dar şi din cea care va să vină. În ce priveşte raportarea la lume, există două extreme care devin adesea tendinţe periculoase şi pentru noi, creştinii ortodocşi. Unii oameni, influenţaţi de felul lor ascetic de a-şi duce viaţa, afirmă că lumea este atât de rea, încât n-ar trebui să avem nimic de-a face cu ea. Mai exact, aud adesea că vremurile noastre sunt atât de marcate de rău, încât ar trebui să nu avem nici o legătură cu nimic din ce se petrece în zilele noastre. Totuşi, acest tip de lamentaţie a existat în fiecare veac, de 2000 de ani încoace. Afirmaţia că o generaţie este mai rea decât precedenta n-are nici o legătură cu învăţătura creştină. Din punct de vedere moral, fiecare generaţie este la fel de bună sau de rea ca şi cele care i-au precedat. Poate că astăzi imoralitatea a devenit mai vizibilă, însă ea a existat dintotdeauna. Dar, pe de altă parte, violenţa domestică este considerată o infracţiune în zilele noastre, iar copiii au drepturi pe care nu le-au mai avut până acum. În mod evident, aceste măsuri tind spre îmbunătăţirea vieţii sociale, semn că lucrurile par a se îndrepta într-o direcţie bună. O altă extremă păguboasă e aceea care afirmă că Biserica este o instituţie prea învechită. În mod cert, nu tot ce este legal în zilele noastre este şi acceptabil moral. Tocmai din acest motiv trebuie să ne păstrăm conştiinţa curată prin Sfintele Taine, post şi rugăciune. Şi mai trebuie, de asemenea, „să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu“, chiar şi atunci când toţi cei din jurul nostru spun că nu mai este un lucru la modă. Totuşi, cea mai mare provocare a ortodoxului din zilele noastre e să trăiască o viaţă cumpătată chiar în mijlocul acestei lumi, să nu se lase purtat încolo şi încoace de toate modelele şi tendinţele vecului. Ar trebui ca, mai întâi, să mergem cu sufletele pe Muntele Tabor şi să-L vedem pe Hristos cel schimbat la Faţă şi mai apoi să mergem în lume, în locurile pe care Hristos ni le-arată. Adesea, aceste locuri sunt cele mai neplăcute şi mai întunecate, unde nimeni nu vrea să meargă. Însă numai cu lumina Taborului, izvorâtă din rugăciunea curată, pe care noi, ortodocşii, o numim „lumină necreată“, putem pătrunde în aceste colţuri întunecate. Şi, astfel, în mijlocul mizeriei umane fără speranţă, vom putea duce binecuvântarea, Euharistia şi vestea că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“. Lumina Taborului o primim fără încetare la Sfânta Împărtăşanie, mai ales atunci când noi o oferim mai departe celor care nu au nimic, care suferă şi sunt lipsiţi de orice speranţă. Acest gest, de a-L face prezent pe Hristos în cele mai obscure colţuri ale lumii se numeşte iubire. Şi Însuşi Dumnezeu este iubire.