Scrisoare pentru un prieten: Dragă Florin
Ai plecat atât de repede, încât nici nu am apucat să-mi iau rămas bun. De aceea îţi scriu şi, ca să fiu sigur că vei citi aceste rânduri, le public în „Lumina“. Nu ai ratat nici o ediţie până acum, nu o vei rata nici pe aceasta.
Ultima oară am vorbit în salonul de terapie intensivă de la Infecţioase, când ţi-am lăsat o carte de rugăciuni pentru a te pregăti de Spovedanie. Erai deja de câteva zile imobilizat în pat şi mi-ai mărturisit că abia acum ai reuşit să apreciezi la adevărata sa valoare Radio TRINITAS. Singurul post de radio pe care puteai să-l asculţi. „Posturile comerciale nu te ajută cu nimic, mai mult te irită când eşti în spital. Ascult Radio TRINITAS şi nu simt nevoia să schimb deloc frecvenţa pe alt post. Cred că e cea mai mare realizare a Patriarhului Daniel“, mi-ai spus atunci, cuvinte care m-au impresionat, pentru că veneau de la un părinte al „Ziarului Lumina“. Şi ştiu că fiecare părinte îşi laudă, de obicei, proprii copii.
Dar tu n-ai fost aşa. Subiectivismul, inerent fiecărei persoane, la tine era într-o doză minimală. Analizele tale erau corecte, de necombătut, iar soluţiile îţi veneau firesc. De parcă ţi le dicta Cineva. Deşi sunt prezent în presă practic din 1994, pot spune că meserie, cu adevărat, am învăţat de la tine, în aceşti ultimi 5 ani. Ai crescut însă în jurul tău nu doar o mână de profesionişti, ci în primul rând o familie. Cei care îţi spuneau Şefu’ o făceau întotdeauna cu inflexiunea pe care o are în glas copilul, când se adresează tatălui său. Erai ca un magnet care ţinea unită o echipă încercată, nu rareori, de furtuni de tot felul. Când mă uit în urmă, nici nu-mi vine să cred prin câte am trecut împreună în aceşti 5 ani. În momentele grele, mai ales cele din primii 2-3 ani, de „aşezare“ a publicaţiilor „Lumina“ pe un făgaş ascendent, ne gândeam (îţi mai aduci aminte, nu?) că va veni ea şi ziua în care să ne bucurăm de roadele ostenelilor. Pentru tine a venit mai repede, incredibil de repede.
Uitându-mă în urmă, am şi regrete. Îmi pare rău că nu am insistat să scrii mai multe articole, pentru că fiecare editorial era o lecţie de jurnalism. Îmi pare rău că nu ţi-am spus niciodată cât de mult a însemnat prietenia noastră, dincolo de relaţia „de serviciu“. Îmi pare rău că nu am valorificat la maximum toate sfaturile pe care le-ai dat sau le puteai da nu numai în zona presei, ci şi în alte domenii. Credeam că timpul va avea mai multă răbdare cu noi.
Stau şi mă uit la traseul pe care l-ai avut în presă şi cred că nimic n-a fost întâmplător. Dumnezeu ţi-a îndrumat paşii către Biserică, pentru a construi aici o publicaţie la care, înainte de 2005, nici nu îndrăzneam să visăm. O publicaţie care a întors suflete la credinţă. Şi te-a luat la El când lucrurile au ajuns la maturitate. N-ai mai apucat să vezi puse în practică ultimele idei de reorganizare a cotidianului. Va trebui să ne descurcăm singuri. Să aplicăm ce ne-ai învăţat.
Mă uit la textul de pe ecranul TRINITAS TV, unde este difuzată acum, în reluare, ultima emisiune la care ai participat: „In memoriam Florin Zamfirescu (1962-2010)“. O viaţă de om, aşa cum a fost a ta, nu poate fi pusă între două paranteze. Moştenirea pe care ne-ai lăsat-o nu poate fi evaluată acum. După cum nici dragostea ce ţi-o purtăm nu poate fi caligrafiată pe litere. Este o vorbă, o ştii şi tu, că „e plin cimitirul de oameni de neînlocuit“. Credeam că e adevărată... până acum. Iată însă că cimitirul se pregăteşte să primească trupul cuiva care nu poate fi înlocuit.
Mai am multe să-ţi spun, dar le las pentru momentul în care ne vom revedea. Până atunci, te considerăm doar corespondentul nostru special în rai. Să ne dai veşti bune!
P.S.: Nu credeam că am să pot duce la capăt un text de 3-4.000 de semne, aşa cum mi-au sugerat colegii din redacţie. Vezi, te rog, ca de obicei, dacă mai trebuie corectat câte ceva. Vreau să te mai aud o dată spunându-mi: bun de tipar!