Scrisul cu berze

Credeam pe atunci că toți copiii din satul meu sunt aduși de berze. Eram cât se poate de sigur că pe mine mă adusese cea aflată în cuibul din vecinătatea casei noastre.

Cu toate că s-ar fi cuvenit să mă mir, nu mă miram deloc de faptul că nu era ea, ci mama, cea mai apropiată rudă a mea. Poate că dacă plecau mamele toamna și rămâneau berzele pe loc, se întâmpla invers. Dar mamele rămâneau și peste iarnă cu noi, poate unde nu puteau să zboare. Dar și dacă puteau, eu cred că tot ar fi rămas.

Într-o toamnă, i-am scris țării în care pleca barza mea o scrisoare, convins c-o să primesc răspuns de la ea în primăvară. Voiam ca țara unde se ducea barza să-mi spună doar atât: cum o cheamă, dacă există și acolo copii și dacă ei sunt rude tot atât de bune cu mamele lor ca și noi.

Dar primăvara n-am găsit în cuib nici un răspuns.

Poate că țara-mi scrisese și barza pierduse plicul pe drum, dacă nu cumva îl pierduse la ducere chiar pe al meu.

Însă asta nu mă împiedica să aștept întoarcerea berzelor primăvara, tot sperând că-mi vor aduce răspunsul într-o zi.

N-am renunțat la această așteptare nici acum. Mi-e drag, mor de drag să aștept! Poate că țara din care vin berzele înapoi n-o să răspundă niciodată la scrisoarea mea de demult.

Sau poate că răspunsul este chiar venirea lor.

Îmi scrie în fiecare an cu berze țara aceea din depărtare. Iar eu mă prefac că nu știu să citesc. Ca să-mi fie drag să le aștept. Iar ele, de dragul așteptării mele, să se întoarcă la cuiburi mereu!