Secretul fericirii
Unii oameni se simt fericiți după o masă copioasă. Sigur, poate părea răutăcios să pomenești asta la începutul Postului Paștilor, dar, nu știu de ce, am impresia că dreptcredincioșii care postesc nu prea se numără printre cei extaziați de prea multă mâncare.
Alții se simt fericiți atunci când beau. Alții - când i se-ntâmplă ceva rău unui om pe care-l urăsc, pe sistemul „Ce bine-mi pare c-ai luat țeapă!”, care a ajuns și subiect de cântec.
Nu întâmplător am spus „se simt” și nu „sunt”, pentru că a fi cu adevărat fericit înseamnă mult mai mult. Dicționarul spune „Care se află într-o stare de deplină mulțumire sufletească” și „Care aduce fericire, provoacă mulțumire; care este bun, favorabil”, iar fericirea e definită drept „stare de mulțumire sufletească intensă și deplină”. Ceea ce merită subliniat este dimensiunea sufletească - nu tocmai compatibilă cu mâncatul, băutul și nici cu satisfacția că altcuiva, fie el și dușman, i se-ntâmplă ceva rău.
În schimb, e loc destul pentru ca în conceptul de fericire să includem ceea ce simțim ascultând o simfonie înălțătoare, citind o carte frumoasă, urmărind un film bun sau, nu în ultimul rând, reculegându-ne într-o biserică, fie în timpul unei slujbe ori a unei predici, fie rugându-ne într-un ceas de liniște profundă.
Pentru părinți, fericirea e direct legată de cea a copiilor lor. Un părinte definea cândva fericirea drept ceea ce simți când, spre dimineață, apropii cu frică mâna de fruntea micuțului tău și constați, după o noapte grea, că nu mai are febră... Ne aflăm aici în teritoriul fericirilor definite prin negație, prin încetarea unei nefericiri, a unei grele încercări. Nimic anormal sau discutabil. În definitiv, și fericirea insuflată de un peisaj, un tablou, o carte, un cântec sunt definite de fapt tot prin negație, numai că mai subtil: sunt suspendări temporare ale stării de stres și de suprasolicitare la care ne obligă, pe mulți dintre noi, viața modernă, mai ales în mediul orașelor.
Pe de altă parte, îndrăznesc să spun că fericirea prin copii nu ar trebui să fie singurul scop al părinților. E ca și când ai trăi prin reprezentanți. E ca și când le-ai pasa copiilor, în exclusivitate, dreptul și chiar obligația de a face ceva cu viața lor și de a fi fericiți. Un bun părinte trebuie să fie un bun exemplu - inclusiv de fericire. Să se bucure, firește, de rezultatele copiilor, dar să se străduiască neîncetat să aibă propriile lor rezultate meritorii, care pot și trebuie să fie obținute indiferent care ți-e profesia, poziția socială și chiar starea materială. A fi fericit - și prin alții, dar și prin tine însuți - este un drept pe care Dumnezeu îl acordă prin naștere fiecărui om.
Există, cum știți, numeroase cărți despre cum poți să fii fericit și despre presupusul secret al fericirii. Nu este nici un secret sau, dacă vreți, e unul pe care-l știe toată lumea. Nu trebuie decât să încerci consecvent să faci ceea ce e bine pentru tine și pentru cei din jur. Să fii cinstit și muncitor. Să-ți îndeplinești datoriile și să-ți revendici drepturile. Să fii cât mai echilibrat, cât mai calm, cât mai încrezător în forțele tale. Și să nu uiți că Dumnezeu te iubește.