Secretul longevităţii

Femeile şi bărbaţii nu resimt durerea în acelaşi fel. Deosebirea ar putea fi considerată minoră dacă nu am regăsi-o la originea unor diferenţe izbitoare. Căci felul în care sexele percep suferinţa somatică se răsfrânge asupra modului în care reacţionează la ea. În cazul sexului feminin, durerea este difuză, cronică şi greu tolerabilă. În cazul sexului masculin, durerea e restrânsă pe suprafeţe mai mici, nu are tendinţa de a se croniciza şi este tolerată într-un grad mai mare. Să stăruim un pic asupra acestor nuanţe.

O durere difuză e cea care, răspândindu-se pe zone mai largi, nu e predispusă să se concentreze. Ea iradiază, estompându-se pe măsură ce se răspândeşte. De aceea, la întrebarea "Unde vă doare?", femeile de obicei arată zone imprecise. Le vine mai greu să indice un focar, un epicentru al durerii sau un teritoriu bine mărginit. În al doilea rând, şansa ca o durere să se cronicizeze, persistând timp îndelungat într-o formă surdă şi vagă, e mai mare în cazul femeilor. Paradoxul este că, durerea fiind extinsă şi cronică, te-ai aştepta ca femeile s-o tolereze mai uşor. Rezistenţa algică ar fi aşadar mai mare, cum de altminteri anduranţa biologică de-a lungul unei vieţi este mai mare în cazul femeilor. Pentru asta pledează însuşi amănuntul statistic că speranţa de viaţă a femeilor este mai mare cu 5-10 ani faţă de cea a bărbaţilor. Femeile trăiesc mai mult fiindcă suportă mai mult. În realitate, explicaţia e alta: tocmai pentru că nu tolerează durerea, femeile se feresc mai mult şi dovedesc o precauţie care deseori este de bun-augur. Aşadar, femeile trăiesc mai mult fiindcă nu se expun inutil suferinţei. În schimb, la bărbaţi bravura e strict legată de receptorii pentru durere. Tocmai pentru că o percep într-o măsură mai mică, ei nu se feresc de consecinţele suferinţei. Bărbaţii sunt mai "analgezici", adică mai puţin apţi să resimtă durerea. Cauza acestei diferenţe e legată de hormonii sexuali. Estrogenii induc o acuitate mărită, în vreme ce testosteronul, dimpotrivă, e cuplat cu mecanisme endocrine care scad intensitatea durerii. Aşa se face că femeile pot depista o boală în stadiul incipient, în timp ce bărbaţii o duc pe picioare până crapă. În plus, la bărbaţi, andrenalina şi cortizolul - hormonii de stres - pot exercita un efect analgezic marcant. În fine, emisfera cerebrală dreaptă, sediul vieţii emotive, al gândirii intuitive şi, implicit, al suferinţei are o activitate mai scăzută în cazul sexului masculin. Aşadar, nici măcar creierul bărbaţilor nu e mai dispus să recepteze durerea. În concluzie: asocierea testosteronului cu adrenalina, cu cortizolul şi cu predominanţa emisferei stângi face ca bărbaţii să perceapă mult mai slab durerea, ceea ce, pe termen lung, înseamnă periclitarea sănătăţii şi a vieţii. În ultima vreme, cercetătorii atribuie un rol tot mai mare oxitocinei, un neuropeptid cu rol hormonal care stă la originea agresivităţii umane. Când secreţia acestui neuropeptid creşte, omul îşi percepe mult mai puţin durerea, producându-se aşadar un fel de anestezie fiziologică a cărei consecinţă e sporirea curajului, de unde şi uşurinţa cu care oamenii intră în situaţii periculoase ce pot duce chiar la pierderea vieţii. Se înţelege, oxitocina e secretată mult mai mult la bărbaţi decât la femei, aşa explicându-se predilecţia sexului masculin spre agresivitate şi spre sacrificiul de sine în numele unei cauze.