Secularizare și sincretism
Secularizarea se întinde de la indiferența față de asceză și relativizarea credinței până la împotrivirea față de Biserică sau chiar despărțirea de ea, așa cum e cazul ereziilor și sectelor. De aceea, se poate spune că inclusiv sincretismul e produsul direct, chiar dacă mai puțin înțeles, al secularizării. În orice caz, secularizarea, ca fenomen esențial și insesizabil de despărțire de harul sfințitor, precedă totdeauna sincretismul, în calitate de fenomen vizibil și analizabil.
Lecturând cartea lui Mircea Eliade Sacrul și profanul, în care vorbește printre altele și despre apariția secularizării religioase - mai întâi în spațiul occidental, apoi în toată lumea -, nu poți să nu remarci faptul că secularizarea ca fenomen specific Modernității este percepută diferit în Creștinism față de Istoria și Filosofia Religiilor. Pentru specialiștii în Istoria Religiilor secularizarea este un fenomen care indică numai o camuflare a sacrului în profan, adică în ceea ce Teologia ar numi lume, veacul acesta (saeculum), în sensul de la 1 Ioan 2, 16, unde lumea este „pofta trupului și pofta ochilor și trufia vieții”. Așadar, secularizarea ar marca nu dispariția elementelor vizibile ale sacrului, ci un transfer al lor în evenimente profane care adesea vor căpăta caracteristici sacre (spre pildă, fenomenul hippy, cu piscul de la Woodstock, despre care Eliade susținea că reprezintă o revenire la religiozitatea ancestrală, de venerare a Pământului Mamă - Gea). Pentru cercetătorii religiilor, acest fenomen nu este nici negativ, nici pozitiv, ci e doar forma modernă în care sacrul alege să se manifeste. De asemenea, nu importă dacă se înșală în valorizarea unui fenomen și acesta se transformă într-o tragedie. În esență, reținem sublinierea lui Eliade, anume că „secularizarea unei valori religioase nu este decât un fenomen religios care reflectă de fapt legea transformării universale a valorilor umane”!
Creștinismul
În Creștinism există, aș zice, o cu totul altă abordare a temei. În primul rând, Biserica, deși îi are ca membri, nu este întemeiată de oameni, ci de Sfântul Duh. Apoi, evaluarea unor fenomene nu poate fi indiferentă la consecințe, întrucât în acestea sunt angrenate persoane care, dacă sunt înșelate, își pot pierde mântuirea. Pe baza acestor premise Teologia identifică secularizarea cu pervertirea mentalității bisericești și înlocuirea ei cu mentalitatea lumească, așadar o degradare esențială a vieții bisericești și o rupere de voia lui Dumnezeu. Tot secularizare constituie și desprinderea unui părți din învățătura Bisericii și funcționarea ei de sine, în calitate de cultură, filosofie, știință, psihologie etc. și, de asemenea, ruperea unor părți din trupul Bisericii și organizarea lor autonomă ca para-comunități eclesiale, invocând pentru aceasta chiar canoanele Bisericii-mamă!
De asemenea, Biserica nu operează cu distincția sacru/profan, ci cu sfânt/lumesc (secular), urmând de-aici că lumescul este lipsit de sfințenie, adică de harul Sfântului Duh. Așadar, secularizarea are drept caracteristică fundamentală absența Sfântului Duh din manifestările ei, chiar dacă acestea par a fi religioase și chiar bisericești.
Sincretismul
Secularizarea este dublată, în oglindă, de sincretism. Sincretismul generic are două motoare principale: sincretismul intercreștin, care urmărește relativizarea dogmatică a confesiunilor creștine, și sincretismul interreligios, care are drept scop unirea tuturor religiilor prin acceptarea unui set de principii comune și eliminarea celor divergente. Scopul sincretismului este absorbirea tuturor religiilor într-una singură care să fie comună tuturor oamenilor de pe tot pământul, adică o religie globală, universală. Problema este că universalitatea în sens creștin are o dimensiune în plus față de globalitate. Universalitatea (katholikothita) vine de la grecescul kath’olon, care înseamnă „asemenea întregului, totului (holon)”, unde întregul, totul (holon) este, potrivit Părinților Bisericii, un atribut dumnezeiesc, prin urmare, universalitatea-katholikothita s-ar traduce foarte exact prin „asemănarea cu totul”, adică „asemănarea cu Dumnezeu”. Așadar, aceasta este și calitatea firească a unei Biserici instituite de Sfântul Duh: asemănarea cu Dumnezeu, redată de Părinți în Simbolul niceo-constantinopolitan prin sinonimul katholiki (universală). Astfel, devine evident că asemănarea cu Dumnezeu nu este o calitate identică cu globalitatea și, tot așa, nici universalitatea Bisericii nu este identică cu nici un fel de religie globală, chiar dacă aceasta se autointitulează universală și este îmbrățișată de majoritatea neamurilor lumii.
Metamorfoze nebănuite
Istoric, secularizarea creștină are ca izvor laicizarea instituită de Revoluția franceză, care impunea caracterul non-religios, lumesc, al unui stat și chiar al Bisericii, într-un cuvânt dezbisericirea ei. Din acest motiv, secularizarea este o ispită mult mai subtilă decât sincretismul, care e o mișcare vădită în intenția ei de a unifica confesiunile și religiile sub o singură conducere autoritară, prin dispariția specificului de credință al fiecăreia dintre ele. În schimb, secularizarea se întinde de la indiferența față de asceză și relativizarea credinței până la împotrivirea față de Biserică sau chiar despărțirea de ea, așa cum e cazul ereziilor și sectelor. De aceea, se poate spune că inclusiv sincretismul e produsul direct, chiar dacă mai puțin înțeles, al secularizării. În orice caz, secularizarea, ca fenomen esențial și insesizabil de despărțire de harul sfințitor, precedă totdeauna sincretismul, în calitate de fenomen vizibil și analizabil.
În concluzie, putem afirma că ambele fenomene menționate se împletesc în lucrarea lor de subminare a lui Hristos Însuși, în calitate de Cap unic al Bisericii și nu au altă misiune decât pregătirea terenului pentru apostazia eshatologică, întrucât „fac pământul şi pe locuitorii de pe el să se închine fiarei” (Apoc. 13, 12).