Semne clinice şi diagnostic în pneumoniile bacteriene

Pneumoniile au afectat omenirea şi au suscitat interesul medicilor din cele mai vechi timpuri, reprezentând şi în prezent o cauză importantă de deces, deşi, prin apariţia numeroaselor clase de antibiotice, teoretic, „problema“ părea rezolvată. Potrivit statisticilor, boala determină aproximativ 3 milioane de decese pe an.

Pneumonia acută este o boală ce pate fi determinată de virusuri, bacterii şi mai rar de fungi sau protozoare. Majoritatea acestor infecţii apar pe cale aerogenă şi numai o proporţie redusă din cele bacteriene sunt hematogene (metastaze septice pulmonare în cursul septicemiilor). Apariţia unei infecţii depinde atât de abilitatea microorganismului implicat de a produce boala, cât şi de capacitatea gazdei de a preveni infecţia. Mecanismele nespecifice care protejează tractul respirator sunt: perii nazali, mucoasa care căptuşeşte narinele, cilii şi mucoasa care căptuşeşte traheea, reflexele de tuse şi strănut. În afară de acestea, flora normală a rinofaringelui ajută la prevenirea colonizării acestei regiuni cu alţi germeni. Microorganisme saprofite, nepatogene pot determina suprainfecţii bacteriene după viroze, în cazul persoanelor imunodeprimate. Din punct de vedere clinic, deşi există semne şi simptome specifice anumitor agenţi etiologici, febra înaltă însoţită de frison şi junghi toracic sunt frecvent asociate cu pneumonia. Din cauza frecvenţei şi particularităţilor clinice şi de evoluţie a bolii, la vârstnici diagnosticul pneumoniei este dificil, semnele clinice putându-se limita doar la tahicardie (creşterea numărului de bătăi ale inimii pe minut), tahipnee (accelerarea frecvenţei respiratorii). Examinarea radiologică, esenţială în diagnosticul pneumoniilor „Standardul de aur“ în diagnosticul oricărei pneumonii rămâne examinarea radiologică. De asemenea, sunt necesare examinările microbiologice pentru stabilirea cauzelor determinante, aceasta însemnând, în principal, identificarea agenţilor infecţioşi în spută sau în lichidul bronho-alveolar obţinut cu ajutorul bronhoscopiei. Sputa reprezintă secreţiile traheobronşice expectorate în cursul unui acces de tuse şi conţine, prin contaminare secundară, şi secreţiile din cavitatea bucofaringiană şi nazală. Acumularea de secreţii bronşice şi expectoraţia nu sunt apanajul exclusiv al infecţiilor bronhopulmonare, fiind întâlnite şi în alte circumstanţe patologice: afecţiuni alergice ale căilor respiratorii, bronşite cronice. În boli precum traheobronşite, pneumonii, bronhopneumonii, examenul sputei reprezintă singurul mijloc de diagnostic al cauzelor. Prelevarea sputei se face din expectoraţia de dimineaţă, când pacientul îşi face de obicei „toaleta bronhiilor“. În prealabil, bolnavul va efectua o gargară cu ser fiziologic steril sau cu apă fiartă şi răcită dacă recoltarea se face la domiciliu. Pacientul trebuie instruit asupra obţinerii sputei propriu-zise şi nu a salivei sau a secreţiilor nazale. Produsul obţinut trebuie transportat la laborator imediat, pentru a fi examinat în interval de cel mult două ore de la prelevare, deoarece nu există modalităţi optime de conservare a probelor.Tratamentul corect este cel conform antibiogramei.