Semnele trecerii

Un om începe să se degradeze din momentul când nu mai simte nevoia să se adâncească în amintiri. În fond, unul dintre semnele bătrâneţii premature stă chiar în împuţinarea drastică a memoriei recente. Este vorba de o pierdere a obiceiului de a-ţi depăna amintirile care privesc întâmplările care au avut loc de curând. Iţi dispare obişnuinţa de a savura episoadele plăcute sau, dimpotrivă, de a le mistui pe cele dureroase, şi de aceea ele trec fără să lase urme. Ciudăţenia acestei lacune este că afectează numai trecutul apropiat, nu şi pe cel îndepărtat. Oricum, pierderea poftei de ruminaţie afectivă are ca urmare o scădere treptată a gradului de fricţiune faţă de realitate. E ca şi cum ai aluneca prin viaţă fără a mai avea o frână care să-ţi încetinească, prin creşterea balastului sufletesc, curgerea timpului. Căci, cu cât eşti mai încărcat de amintiri, cu atât aderenţa la lume e mai mare. Eşti precum un alpinist care, nimerit pe un versant îngheţat, se duce la vale din lipsa unor crampoane care să-l prindă de solul înzăpezit. Crampoanele, în acest caz, sunt chiar amintirile recente. Îţi lipseşte o ancoră care să te lege de evenimente şi, din cauza aceasta, pâlnia trecutului se îngustează până la a deveni o fantă neaşteptat de mică. Trecutul se închide în spate precum un orificiu de focalizare fotografică. Cortina cade, acoperind definitiv nişte întâmplări de care nu vei mai şti nicicând. Paradoxul este că senzaţia pe care o resimţi nu e cea de uitare definitivă, ci cea de curgere galopantă a timpului. Pentru cine nu-şi poate evoca trecutul apropiat, timpul trece cu viteza luminii. În schimb, pentru cine are darul de a-l evoca, timpul se mişcă lent, dens şi cu aluviuni. De aceea, cine nu-şi trezeşte recurent amintirile le aruncă într-o gaură neagră din care nu le va mai scoate niciodată. Iar în preajma Crăciunului, se întreabă: „Doamne, când a mai trecut şi anul acesta?“.

Mai mult, câmpul atenţiei se îngustează până la a nu mai cuprinde decât obsesiile adânci a căror rădăcină se află invariabil în anii de început: grijile vechi, persoanele detestate sau slăbiciunile pe care ţi le cultivi în secret. Şi, în locul voluptăţii de a prefira în minte secvenţe cu miez, capeţi deprinderea maniacală de a te înşuruba în ranchiuni, în plăceri trecute sau în fantasme adolescentine. Rumegarea lor devine o a doua natură. În loc de tabietul de a cerne dispoziţii intime cu aceeaşi răbdare cu care sorbi caimacul unei cafele, dobândeşti năravul adâncirii într-un trecut pierdut, cu neputinţă de reînviat în nici unul dintre detaliile lui. Pe scurt, cultura sufletului, a cărei pârghie stă tocmai în degustarea nuanţelor ce se desprind din memoria afectivă, suferă o degradare care merge până la un fel aparte de abrutizare psihică: abrutizarea prin pierderea obişnuinţei de a retrăi ritualic ultimele întâmplări. În plus, cine nu-şi retrăieşte trecutul apropiat, ci doar pe cel îndepărtat, îşi sărăceşte încetul cu încetul imaginaţia. Căci sursa imaginaţiei stă chiar în disecarea amănunţită, repetată şi ceremonioasă a acelor amintiri care ne-au răscolit în ultima vreme. Iar semnul cel mai vădit al sleirii imaginaţiei este slăbirea puterii de nuanţare verbală. Cine n-are amintiri pe care să le fi retrăit periodic, graţie unui ighemonicon interior de trezire a himerelor personale, acela nu poate pune în cuvinte nici un dram de miez afectiv şi, implicit, de tentă semantică. Cine se înstrăinează de trecut se înstrăinează de conotaţia cuvintelor. Nu le mai percepe decât denotaţia (obiectul la care se referă), nu şi conotaţia (rezonanţa afectivă). Un astfel de om va fi apăsat mereu de senzaţia că timpul aleargă năvalnic şi că în urma lui nu s-a închegat nimic. El trăieşte fie numai în prezentul absorbitor, fie numai în trecutul acela aurit sau cenuşiu al tinereţii apuse. Cazul lui e acela al unui abrutizat civilizat, pe cât de adaptat la existenţă, pe atât de uscat sub unghiul emoţiei.