Sensul omului din perspectivă patristică
În ultima vreme, discuțiile legate de ceea ce se numește „sensul existenței omului” au devenit extrem de prezente în cadrul preocupărilor diverșilor specialiști în încercarea lor de a soluționa problemele cu care se confruntă omul modern. Și trebuie să recunoaștem că, pe bună dreptate, dobândirea unui sens al vieții în calitate a fost identificată drept factor stabilizator și ordonator al existenței umane. De asemenea, este binevenită și observația că pricina profundă a apariției adicțiilor o constituie lipsa de sens, pe care persoanele încearcă s-o suplinească printr-o oarecare formă de dependență, spre pildă, ca să folosesc exemplul cel mai la îndemână, cea de smartphone și de tehnologie digitală, în general. Prin urmare, orientarea spre realizarea unui sens în viață poate aduce rezultate nebănuite în rezolvarea fericită a acestor adicții. Totuși, aici se ridică o întrebare: de ce natură se cuvine să fie acest sens, astfel încât să aibă forța necesară de a-l elibera pe om de dependențele sale? Este suficientă urmărirea unui simplu scop legat de existența lumească a omului sau este nevoie de ceva mai mult, ca de pildă un sens care să transcendă cadrele lumii acesteia?
Se cuvine spus aici că experiența creștină a indicat totdeauna viața veșnică sau mai exact Împărăția lui Dumnezeu drept sensul prin excelență al creștinului și, de asemenea, alipirea exclusivă la un scop lumesc, oricât de asumată ar fi aceasta, o vede nu doar ca pe o piedică pentru realizarea celui dintâi, ci ca pe o amăgire care, în cele din urmă, va conduce la pierderea oricărui sens.
Sfântul Atanasie cel Mare în Tratatul despre întruparea Cuvântului vede acest sens al omului ca fiind dat în însuși actul creării sale după chipul și asemănarea Cuvântului lui Dumnezeu. Acest statut îl cheamă pe om la cunoașterea Cuvântului creator și, astfel, cunoscându-L, „să trăiască viața mulțumită și cu adevărat fericită”.
Însă a-L cunoaște pe Făcător nu înseamnă nicidecum a înțelege o noțiune sau un concept, ci înfățișează un proces care începe în această viață și se continuă în chip fără de sfârșit dincolo, întrucât numai Însuși Dumnezeu Cel infinit și necuprins poate satisface setea infinită de cunoaștere a omului. De altfel, prin prisma acestui aspect putem distinge și esența recentului transumanism ca o inversare a sensului transcendent specific omului, întrucât acesta caută să satisfacă setea infinită de viață și de cunoaștere a omului în cadrele unei lumi finite, atât ca semnificații, cât și ca viață.
La cuvântul de mai sus al Sfântului Atanasie, Sfântul Dumitru Stăniloae aduce câteva explicații importante în ceea ce privește înțelegerea sensului omului, spunând că: „omul e făcut rațional, ca să cunoască la nesfârșit Rațiunea nesfârșită după care este făcut... Iar cunoașterea aceasta este viață. Cine nu cunoaște neîncetat nu mai are pentru ce trăi, nu mai vede nici un sens în viață. Cine nu cunoaște pe Cuvântul Cel infinit și nu comunică cu El nu poate trăi veșnic, căci nu are pentru ce. Numai participând la Rațiunea supremă are omul rațiune cunoscătoare, mereu însetată de sporirea cunoașterii”.
Iată, prin urmare că, deși limitată, viața prezentă a omului este definită prin două doruri inepuizabile: de infinit și de veșnicie, iar acestea nu se pot împlini decât întâlnindu-se și cunoscând-o pe acea Persoană care le-a și sădit în om. Aceasta, pentru că, zice Sfântul Dumitru: „În setea omului de a cunoaște infinit e implicată voința Rațiunii personale infinite, nemonotone, de a fi cunoscută”. Iar dacă în această existență omul nu ajunge să-și clarifice acest sens mântuitor, nu mai are pentru ce trăi, chiar dacă intră în veșnicie. Însă, întrucât Dumnezeu nu ia înapoi darul vieții, adică omul nu trece în neființă, și neajungând la vederea Feței lui Hristos, nu-i rămâne decât experiența iadului, așadar, a ratării infinite a sensului său propriu.
În concluzie, putem afirma că soluția - de altfel singura viabilă - pe care Sfinții Părinți o oferă rezolvării problemei sensului omului, dar implicit și adicțiilor de orice fel, înțelese nu ca simple dependențe, ci ca patimi, este theognosia. Și exact aici se află miza înțelegerii lucrurilor, întrucât în actul pătimaș - ca și în ideologii -, persoana nu face altceva decât să-și pervertească setea sa ființială de infinit, deturnând-o de la destinația ei firească, anume cea de a-L cunoaște continuu și la nesfârșit pe Cuvântul Cel infinit întrupat, pe Iisus Hristos.