Sf. Cuv. Ioan de la Lavra Veche; Sf. Sfințit Mc. Pafnutie

Sfântul Cuvios Ioan de la Lavra Veche (sec. VIII) a viețuit în apropiere de Ierusalim, în pustie. Acolo se afla o frumoasă așezare călugărească, întemeiată de Sfântul Hariton, numită Lavra Veche, deoarece fusese zidită înaintea altor lavre. I se mai spunea și „Peștera Veche”, deoarece, la început, mănăstirea fusese așezată într-o peșteră de tâlhari, unde Sfântul Hariton scăpase în chip minunat din mâinile acestora.

În această peșteră a viețuit și Sfântul Ioan, cel pomenit astăzi. Crescut de mic în dreapta credință și dorind dumnezeiasca dragoste, el se străduia în fiecare zi să se apropie de Dumnezeu, după cuvântul psalmistului: „Iar mie a mă lipi de Dumnezeu bine este, a pune în Domnul nădejdea mea” (Psalmul 72, 27).

Având o dragoste nestăvilită pentru Dumnezeu, a trecut cu vederea deșartele plăceri și mândria lumii, părăsindu-și patria și părinții și plecând la Ierusalim. Acolo s-a închinat Cinstitei Cruci și Sfântului Mormânt al Domnului și, depărtându-se de viața lumească, a intrat în cinul monahal.

S-a așezat apoi în vestita lavră a Sfântului Hariton, unde a dus o viață curată, de muncă, de aprofundare a Sfintelor Scripturi, de post, de înfrânare și de neîncetată rugăciune. Pentru viața sa îmbunătățită, asemenea pustnicilor de demult, s-a învrednicit și de darul preoției. Multă vreme a săvârșit sfintele slujbe în biserica mănăstirii (cf. Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, vol. VIII, luna aprilie).

A avut o viață îndelungată închinată lui Dumnezeu, devenind un „înger în trup”, pildă de viețuire fără prihană pentru toți. Astfel viețuind, a ajuns la adânci bătrâneți și a trecut la viața veșnică, în Împărăția lui Dumnezeu.