Sf. Cuv. Martinian; Sf. Ap. Acvila şi soţia sa, Priscila; Sf. Ier. Evloghie, Patriarhul Alexandriei

Sfântul Cuvios Martinian (sec. IV-V) era din Cezareea Palestinei şi s-a născut în timpul domniei împăratului Constanţiu (337-361). La 18 ani a părăsit casa părintească şi s-a retras în sihăstrie, locuind într-o peşteră şi ducând viaţă pustnicească vreme de 25 de ani. Vestea despre nevoinţele sale duhovniceşti s-a răspândit şi mulţi veneau să primească sfat de la Sfântul Martinian. El a primit darul de a face minuni. O femeie desfrânată, Zoe, din Cezareea Palestinei, auzind cuvintele de laudă spuse de popor despre Sfântul Martinian, a venit să-l ispitească pe Cuvios. Dumnezeu l-a ferit pe Sfântul Martinian de ispită, iar femeia păcătoasă s-a pocăit şi la îndemnul lui a intrat în Mănăstirea Sfintei Paula din Betleem. În timpul acestei ispitiri, Cuviosul Martinian, pentru că a fost pe puctul de a ceda ispitei, a făcut foc din nişte vreascuri uscate şi s-a aruncat în el. „Şi aşa, arzându-se pe sine, şi-a smerit sălbăticia trupului” (Proloagele). Sfântul vindecându-se de rănile provocate de foc pentru a se feri de ispitele trupeşti a părăsit chilia sa şi a mers pe o mică insulă de piatră. Aici a trăit 10 ani în asceză şi rugăciune. Din cauza unei furtuni, o corabie s-a scufundat şi din naufragiu a scăpat o fată pe nume Fotini, care a ajuns pe insula unde era Cuviosul. Acesta i-a lăsat  hrana şi adăpostul său fetei, iar el a plecat pe mare cu ajutorul unor delfini care l-au dus până la ţărm. Sfântul Martinian a pribegit din loc în loc, ajungând la Atena, unde a intrat în biserica cea mare a acestui oraş şi s-a întins pe pământ în faţa episcopului locului şi şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu. „Prin el, şi cele două femei, Zoe şi Fotini, şi-au săvârşit viaţa, dobândind de la Duhul Sfânt semnele sfinţeniei” (Proloagele).