Sf. Cuv. Pelaghia şi Taisia

Sfânta Cuvioasă Pelaghia (†457) a fost contemporană cu Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451). Ea a fost „comediantă” la teatrul din Antiohia. În acea vreme, numele ei era Margareta şi „ducea o viaţă desfrânată şi întinată cu plăceri ruşinoase”. Patriarhul Antiohiei i-a chemat pe mai mulţi episcopi din regiune în Antiohia. Unul dintre episcopi, cu viaţă sfântă, se numea Non. El a fost rugat să predice po­porului din Antiohia cuvântul lui Dumnezeu.

„Pe când propovăduia el pe treptele bisericii, s-a apropiat de el vestita comediantă Margareta, înconjurată de un alai de tineri şi de tinere, îmbrăcaţi în haine preţioase, purtând brăţări de aur şi umplând văzduhul de mireasmă parfumată. Margareta impresiona îndeosebi prin farmecul frumuseţii sale trupeşti, încât oamenii îşi întorceau capetele pentru a o privi. Prezenţa comediantei şi a prietenilor ei atrăgea atenţia tuturor, iar slujitorii bisericeşti îşi fereau ochii de a o privi. Singur Episcopul Non a privit-o îndelung şi a grăit: «Dumnezeu, în bunătatea Sa nemărginită, se va milostivi şi de această femeie, lucrul mâinilor Sale». Margareta asculta şi ea cu luare-aminte, iar episcopul a continuat: «Luaţi aminte la femeia aceasta, de la care eu multă învăţătură am aflat. Socotiţi câte ceasuri a zăbovit în camera ei spălându-se şi îmbrăcându-se cu ales veşmânt şi împodobindu-se în faţa oglinzii cu multă grijă, numai ca să se arate mai frumoasă decât celelalte femei îna­intea oamenilor. Iar noi, care dorim din toată inima să fim bine-plăcuţi lui Dumnezeu, ne lenevim şi nu ne silim să împodobim păcătosul nostru suflet, nu ne sârguim să-l spălăm cu lacrimile pocăinţei, nici să-l împodobim cu mărgăritarele faptelor bune, ca să se înfăţişeze cu veşmântul cuviincios în faţa lui Dumnezeu». Margareta s-a cutremurat de cuvântul episcopului şi, cu ochii plini de lacrimi, a făgăduit să-şi schimbe viaţa, rugându-l pe bătrânul Non să-i arate calea mântuirii. Căindu-se pentru toate păcatele şi timpul pierdut al vieţii sale, a primit harul Sfântului Botez, cu numele Pelaghia. A dat libertate robilor pe care îi avea şi, împărţindu-şi averea către săraci, orfani şi văduve, s-a retras într-o mănăstire unde a trăit o viaţă înnoită, curată, smerită şi în rugăciune stăruitoare, sub povăţuirea preacuvioasei diaconiţe Romana. Mai pe urmă, vrând să trăiască şi mai aproape de Dumnezeu, s-a îmbrăcat în haină aspră de păr şi, mergând la Ierusalim, şi-a zidit o chilie pustnicească pe Muntele Măs­linilor. În acea chilie, vieţuind după voia lui Dumnezeu ultimii trei ani ai vieţii sale, Sfânta Pelaghia a adormit cu pace şi s-a mutat la Domnul, la anul 457, fiind înmormântată în chilia ei de nevoinţe sihăstreşti, care se păstrează până astăzi” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul II, luna octombrie).