Sf. Gheorghe Pelerinul; Sf. Cuv. Nazaria, Olimpiada şi Elisabeta (Safta) Brâncoveanu, de la Văratec; Sf. Mc. Miron preotul, Straton şi Ciprian

Sfântul Gheorghe Pelerinul (†1916) s-a născut în anul 1846, în Şugag, când Transilvania făcea parte din Imperiul Habsburgic. La 24 de ani s-a căsătorit cu Pelaghia. Au avut cinci copii. El era omul lui Dumnezeu și trăia „în pace, cu faţa luminoasă şi cu inima senină, blând şi neîngrijorat, ca unul care vieţuia în lume şi în trup, dar totodată mai presus de lume şi de trup. Rugăciunea neîncetată şi bucuria cerească umpleau inima lui, însoţindu-l toată viaţa”, după cum menţionează Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române în volumul XII pe luna august.

Din acelaşi text aflăm că „după ce a trăit aproape paisprezece ani în căsnicie, în anul 1883, cu încuviinţarea soţiei sale, a luat hotărârea să meargă la Ierusalim, ca pelerin, împreună cu mai mulţi ţărani din satul său. Luând cu sine Evanghelia şi Psaltirea, a mers pe jos până la Constanţa, apoi cu vaporul până la Ierusalim. Acolo a rămas 40 de zile, mergând de trei ori pe zi la Sfântul Mormânt pentru Dumnezeiasca Liturghie şi celelalte slujbe. Apoi s-a dus şi la celelalte Locuri Sfinte din Betleem, Ierihon, Iordan, Nazaret şi Tabor. La peştera Sfântului Xenofont s-a întâlnit cu un pustnic care i-a prorocit că nu va ajunge călugăr, ci va trăi mergând din loc în loc, în lipsă, sărăcie şi rugăciune neîncetată, numai astfel având să-şi mântuiască sufletul său şi să aprindă evlavia în inimile multor oameni. Mai înainte, însă, de a începe această vieţuire, a rămas vreme de alte 40 de zile în nevoinţă aspră şi post, cu multe ispite de la diavolul, în pustia Egiptului de Sus. Uneori îl speria vrăjmaşul cu năluciri de fiare şi şerpi veninoşi, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arşiţa şi cu ţânţarii. Odată, diavolul i-a tot aruncat căciula de pe cap, vrând să-l pornească spre mânie, dar viteazul nevoitor a hotărât să o lase jos şi a făgăduit lui Dumnezeu că, până la moarte, va umbla cu capul descoperit. Apoi, diavolul i-a aruncat şi bocancii, încât nu mai avea cu ce să se încalţe. Însă, nebiruitul ostaş al lui Hristos a cerut de la Dumnezeu darul să umble toată viaţa sa desculţ, atât vara, cât şi iarna. Altă dată diavolul i s-a arătat sub chipul unui plugar, care-l lăuda pentru nevoinţă, ca să-l facă să cadă în ispita trufiei, dar înţeleptul Gheorghe l-a biruit prin smerita cugetare. Astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu multă stăruinţă a trecut de încercarea celor 40 de zile de post, izbăvindu-se din toate ispitele venite fie de la neputinţele firii, fie de la vrăjmaşul diavolul. Îndată după aceasta, bunul nevoitor a mers la Ierusalim, unde s-a închinat la Mormântul Domnului. Cum a intrat în biserică să aprindă lumânarea la Sfântul Mormânt, ca o dovadă neîndoielnică şi mângâietoare că rugăciunile şi postul au fost bine plăcute şi primite de Dumnezeu, lumânarea din mâna lui s-a aprins singură. După ce a mers în pelerinaj şi la Sfântul Munte Athos, s-a întors în satul său, după trei ani de când plecase”.

Nu rămâne mult timp în satul său şi devine pelerin, mergând „din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea”. A mers prin părţile Sibiului, Făgăraşului şi Braşovului. „Aproape în fiecare an făcea câte un pelerinaj la Ierusalim, călăuzind cetele închinătorilor. Auzind de numeroasele mănăstiri din Moldova, în anul 1895, dreptcredinciosul Gheorghe a trecut Carpaţii şi s-a aşezat la Piatra Neamţ, unde a primit o cămăruţă în turnul clopotniţă al bisericii Sfântul Ioan-Domnesc.” În acest loc rămâne până la sfârşitul vieţii. „Pravila lui aşa era: noaptea dormea cel mult trei ore în chilia sa din turn, apoi, în biserică, înălţa rugăciuni către Dumnezeu şi făcea sute de metanii. Ziua străbătea străzile oraşului, şoptind neîncetat psalmi, desculţ şi cu capul descoperit, vara şi iarna. Nu se întorcea până nu sfârşea toată Psaltirea de rostit într-o zi. Lunea, miercurea şi vinerea nu mânca nimic, până a doua zi, iar dacă era praznic împărătesc, gusta ceva seara. În celelalte zile mânca o dată pe zi. Vorbea cu oamenii numai despre Dumnezeu şi viaţa duhovnicească, iar când nu vorbea cu limba şi buzele, propovăduia prin tăcerea sa desăvârşită, mărturisitoare şi adâncă.” A trecut la Domnul în anul 1916, trupul său fiind găsit răposat la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului.