Sf. Ierarhi Varlaam, Mitropolitul Moldovei, şi Ioan de la Râşca şi Secu, Episcopul Romanului; Sf. Ierarhi Alexandru, Ioan şi Pavel cel Nou, Arhiepiscopii Constantinopolului

Sfântul Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei (†1657) „s-a născut în jurul anului 1590 într-o familie de răzeşi din ţinutul Neamţului. Numele său de botez a fost Vasile. Din tinereţe şi-a îndreptat paşii spre Schitul Zosim de pe valea pârâului Secu, unde a învăţat limbile slavonă şi greacă. Pe acest loc, vornicul Nestor Ureche şi soţia sa, Mitrofana, au ctitorit în anul 1602 Mănăstirea Secu, în care era şi o şcoală. Tânărul Vasile Moţoc a intrat în obştea noii mănăstiri, unde a fost călugărit cu numele de Varlaam. Fiind bun povăţuitor, după o vreme a fost numit egumen al mănăstirii. Cu multă osârdie, Cuviosul Varlaam s-a adâncit în tainele cărţilor, traducând Scara Sfântului Ioan Scărarul, în anul 1618. Apoi, pentru strădaniile şi virtuţile sale a fost ridicat la treapta de arhimandrit. Ajungând sfetnic de încredere al binecredinciosului domnitor martir Miron Barnovschi (1626-1629; 1633), apoi egumen la Mănăstirea Dragomirna, arhimandritul Varlaam a fost trimis la Kiev şi Moscova, în anul 1628, în vederea cumpărării de icoane pentru mănăstirile Dragomirna şi Bârnova şi pentru biserica ctitorită de domnitor în Iaşi. Când s-a întors în ţară, a primit trista veste a morţii marelui Mitropolit Anastasie Crimca (†19 ianuarie 1629) şi pe cea a înlăturării domnitorului Miron Barnovschi, fapt pentru care s-a retras la Mănăstirea Secu. În anul 1632, în timpul domniei lui Alexandru Iliaş (1620-1621;1631-1633), prin lucrarea lui Dumnezeu, arhimandritul Varlaam a fost chemat să păstorească Mitropolia Moldovei, după trecerea la cele veşnice a mitropolitului Anastasie al II-lea (1629-1632). Noul mitropolit împletea rugăciunea cu învăţătura şi cuvântul înţelept cu fapta cea bună. În timpul păstoririi sale, Mitropolia Moldovei s-a bucurat de mult ajutor din partea binecredinciosului domn Vasile Lupu (1634-1653). Sprijinit şi de Sfântul Petru Movilă, mitropolitul Kievului (22 decembrie), mitropolitul Varlaam a înfiinţat prima tipografie românească din Moldova, în anul 1640, pe care a aşezat-o la Mănăstirea Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi. Înţelept apărător al dreptei credinţe şi al unităţii Bisericii Ortodoxe în vremuri tulburi, mitropolitul Varlaam s-a ocupat îndeaproape de organizarea Sinodului de la Iaşi, din anul 1642, care a îndreptat şi aprobat Mărturisirea de credinţă alcătuită, în anul 1638, de Sfântul mitropolit Petru Movilă al Kievului, mărturisire care punea la îndemâna clerului şi a credincioşilor ortodocşi o călăuză în lupta lor împotriva rătăcirilor de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe. Vrednicul mitropolit Varlaam al Moldovei era preţuit atât în ţară, cât şi în afara ei. Astfel, pentru evlavia şi înţelepciunea sa, el s-a numărat, în anul 1639, printre cei trei candidaţi propuşi pentru ocuparea tronului de patriarh ecumenic al Constantinopolului. Ca un păstor bun şi harnic, mitropolitul a tipărit la Iaşi mai multe cărţi de slujbă şi de apărare a credinţei ortodoxe, şi anume: Cazania, Cele şapte Taine, Răspuns împotriva catehismului calvinesc, Pravila, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi altele. Lucrarea sa intitulată Cazania sau Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari (1643), a fost prima carte românească tipărită în Moldova. Ea s-a răspândit în toate provinciile româneşti, dar mai ales în Transilvania, unind în cuget şi credinţă pe românii care locuiau de o parte şi de alta a Munţilor Carpaţi. În timpul păstoririi mitropolitului Varlaam a fost zidită frumoasa biserică a Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, ctitoria cea mai de seamă a domnitorului Vasile Lupu. În această biserică, sfinţită în anul 1639, mitropolitul Varlaam slujea adeseori şi binevestea Evanghelia lui Hristos cu râvnă şi înţelepciune. Tot aici, la 13 iunie 1641, evlaviosul mitropolit a aşezat moaştele Cuvioasei Parascheva (14 octombrie), dăruite domnitorului Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol, în semn de recunoştinţă pentru ajutorul oferit de el acesteia, în vremea patriarhului ecumenic Partenie I (1639-1644). Pentru a întări credinţa ortodoxă şi a-i lumina pe tineri, mitropolitul Varlaam l-a îndemnat pe domnitorul Vasile Lupu să întemeieze la Iaşi, în anul 1640, prima şcoală de grad înalt din Moldova, după modelul Academiei duhovniceşti de la Kiev, înfiinţată acolo de Sfântul Ierarh Petru Movilă. Noul aşezământ de cultură din Moldova, în care se preda în limbile greacă, slavonă şi română, se afla în incinta Mănăstirii Sfinţii Trei Ierarhi din Iaşi, având la început şi profesori trimişi de mitropolitul Petru Movilă. După ce domnitorul Vasile Lupu a pierdut scaunul domnesc, în anul 1653, mitropolitul Varlaam, dornic de linişte şi de rugăciune, s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Secu, după cum mărturiseşte cronicarul Miron Costin. Vrednicul mitropolit a mai trăit patru ani, în smerenie, în rugăciune şi în vieţuire sfântă, strămutându-se la veşnicele locaşuri către sfârşitul anului 1657. Toate cele agonisite în timpul vieţii sale le-a dăruit mănăstirii. El a fost înmormântat în zidul de miazăzi al bisericii Mănăstirii Secu. Pentru râvna sa întru apărarea dreptei credinţe, pentru vieţuirea sa sfântă şi pentru lumina duhovnicească pe care a dăruit-o poporului român dreptcredincios, la propunerea Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, în data de 12 februarie 2007, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a înscris în rândul Sfinţilor din calendar pe învăţatul mitropolit Varlaam al Moldovei, cu zi de pomenire la 30 august. Moaştele sale se găsesc acum aşezate în raclă, în biserica Mănăstirii Secu” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XII, luna august).

Sfântul Ierarh Alexandru, Arhiepiscopul Constantinopolului - Viața lui de 98 de ani este o pildă de urmare a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Activitatea sa arhierească este un exemplu de trăire și apărare a dreptei credințe a Bisericii lui Hristos. A trăit în vremea marilor persecuții împotriva creștinilor din secolul al III-lea și începutul secolului al IV-lea, a cunoscut bucuria libertății credinței sale, dar și frământările teologice care au marcat perioada de după anul 313, când creștinismul a devenit o religie liberă în Imperiul Roman. Sfântul Alexandru a fost un trăitor al credinței creștine, un om duhovnicesc și rugător, fiind icoană a trăirii creștine, a smereniei și a urmării necondiționate a lui Hristos.

S-a născut în anul 239, în Calabria, regiune din Italia de astăzi, într-o familie creștină; părinții săi, având numele Gheorghe și Vriena, i-au oferit o educație creștină într-o vreme când credința noastră era persecutată de împărații Romei. Cu toate că viața pustnicească era la începuturi în spațiul creștin, el alege acest mod de trăire încă din anii tinereții. Se nevoiește în post și rugăciune, având de suferit de multe ori din partea păgânilor. Tinerețea sa este marcată de vremurile grele prin care trece creștinismul din cauza persecuțiilor generale introduse odată cu domnia împăratului Deciu (249-251) și amplificate de împăratul Dioclețian (284-305). Timp de șase decenii trăiește sub spectrul martirajului pentru că, în timpul acestor persecuții, oricare dintre creștini, dacă își păstra credința, putea să fie martirizat. Viața lui pustnicească îi aduce binecuvântarea rugăciunii și liniștea duhovnicească a comuniunii cu Dumnezeu. Împreună cu doi ucenici, Vitalie și Nechifor, pleacă din Italia în Grecia, iar de acolo ajung în Bizanț. Aici era episcop Sfântul Mitrofan, care a păstorit aceste locuri între anii 306 și 325, căruia îi devine colaborator apropiat. În această calitate, Alexandru este ales horepiscop în anul 314 pentru a-l ajuta în misiunea arhierească pe Sfântul Mitrofan, căruia, din cauza bătrâneții, îi era tot mai greu să-și îndeplinească slujirea.

În anul 325, la Niceea, are loc primul Sinod Ecumenic, unde Sfântul Mitrofan este reprezentat de horepiscopul Alexandru pentru că suferințele trupești nu i-au permis să se deplaseze la sinod. La acest prim Sinod Ecumenic, Sfântul Alexandru este un apărător al dreptei credințe. Alături de ceilalți Sfinți Părinți participanți la Sinodul de la Niceea, condamnă erezia lui Arie.

După încheierea sinodului, Sfântul Alexandru se întoarce în Constantinopol. În acest timp, Sfântul Mitrofan are o anghelofanie prin care i se vestește că după 10 zile va trece la Domnul și că în locul lui, ca arhiepiscop, să fie Alexandru. Aflându-se pe patul de moarte, Mitrofan este vizitat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, care l-a întrebat pe cine dorește a-i urma în scaunul de episcop. Sfântul Mitrofan descoperă împăratului și însoțitorilor săi anghelofania pe care a trăit-o și mesajul că Alexandru va fi urmașul său în slujirea de Episcop al Bizanțului.

În anul 325, Sfântul Alexandru devine arhiepiscop și în această calitate este ierarhul care păstorește în noul oraș inaugurat în anul 330 de Sfântul Constantin cel Mare, pe locul vechii colonii grecești Bizanț, și anume Constantinopol, oraș care va fi timp de peste un mileniu capitala imperiului.

În calitatea sa de Arhiepiscop al Constantinopolului, Sfântul Alexandru păstorește bine Biserica Bizanțului, aduce la dreapta credință niceeană pe mulți dintre adepții ereziei lui Arie și convertește pe mulți păgâni la creștinism. Împăratul Constantin cel Mare, mutând capitala imperială de la Roma la Constantinopol, orașul ctitorit de el, a dorit să dea o dimensiune creștină imperiului său. Constantinopolul era un oraș dominat de mari monumente creștine, între care strălucea Biserica Sfinților Apostoli, ctitorită de Împăratul Constantin. Această biserică va fi distrusă un mileniu mai târziu de sultanul Mahomed al II-lea. O replică a acestei biserici la dimensiuni mai mici este bazilica închinată Sfântului Marcu din Veneția. Uitându-ne la frumusețea bizantină a acestei bazilici venețiene, putem, în parte, să înțelegem măreția bisericilor creștine din Constantinopolul marelui împărat. Această schimbare radicală pe care a făcut-o Sfântul Constantin, trecând de la marile monumente păgâne din Roma la noile monumente creștine din Constantinopol, a creat o reacție din partea unor filosofi păgâni care l-au acuzat pe împărat că distruge credința și civilizația strămoșilor pentru credința creștină pe care o adoptase. În discursurile lor îl avertizau că acest lucru poate duce la disoluția imperiului. Tocmai favorizarea creștinismului a făcut ca Imperiul Roman, aflat în fața pericolului dezmembrării, să dăinuiască prin creștinism, în forma sa bizantină, peste un mileniu. Acești filosofi păgâni au cerut împăratului să le permită să aibă o dispută cu Arhiepiscopul Constantinopolului Alexandru, legată de creștinism și păgânism. Sfântul Alexandru a acceptat acest dialog, care urma să aibă loc în fața cetățenilor Constantinopolului. Fiind prezenți mai mulți interlocutori păgâni, Arhiepiscopul Alexandru le-a cerut să-l aleagă pe cel mai înțelept dintre ei cu care să dialogheze. În fața celui ales, Sfântul Alexandru a spus: „În numele Domnului meu Iisus Hristos îți poruncesc să taci!” După cum aflăm din viața sfântului, filosoful păgân nu a mai putut scoate nici un cuvânt și a rămas mut, minune care i-a impresionat pe cei prezenți, determinându-i pe mulți filosofi păgâni să se convertească la creștinism, inclusiv pe cel asupra căruia avusese loc minunea. Acesta a primit darul vorbirii și a început să-L slăvească pe Hristos și credința creștină. Împăratul împreună cu creștinii prezenți la acest eveniment s-au bucurat și au mulțumit Bunului Dumnezeu pentru minunea făcută prin ierarhul lor, Sfântul Alexandru.

Un moment delicat din timpul păstoririi sale a avut loc către finalul vieții, când ereticul Arie a reușit să-l deruteze pe marele împărat Constantin spunând că a părăsit învățătura sa eretică și că dorește să fie reintegrat în Biserică. În timpul acestui dialog cu împăratul, el a purtat la piept un text în care era cuprinsă învățătura sa eretică și în momentul în care a fost întrebat dacă acceptă credința de la Niceea, a pus mâna pe piept și a spus „Așa cred!” De fapt, prin gestul său, arăta că-și păstrează convingerile eretice. Într-un sinod de la Ierusalim se hotărăște reabilitarea lui Arie, care urma să fie reintegrat în comuniunea Bisericii, la Alexandria. Întrucât locuitorii Alexandriei s-au opus, împăratul Constantin cel Mare a solicitat ca acest lucru să se întâmple la Constantinopol. Sfântul Alexandru s-a rugat Bunului Dumnezeu într-o noapte de sâmbătă spre duminică, când urma să fie primit în Biserică Arie, să îi ia sufletul ca să nu fie martor la acest moment și să fie nevoit să-l împărtășească cu Sfintele Taine pe acest eretic. În timpul rugăciunii din fața Sfântului Altar a sfântului ierarh, Arie, înconjurat de mai mulți admiratori, venind către catedrala orașului, în dreptul „Forului lui Constantin”, a avut nevoie de o pauză. A intrat într-o latrină publică, unde a suferit o ruptură de intestine, ce i-a provocat moartea. Așa și-a sfârșit viața ereticul Arie în anul 336, fiind considerată de către creștini o pedeapsă dată de Dumnezeu celui care nu a recunoscut dumnezeirea Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos.

Sfântul Grigorie Teologul spune despre acest moment din viața Sfântului Alexandru, într-un cuvânt de laudă adresat postum acestuia: „Precum Arie a ocărât pe Fiul lui Dumnezeu hulind dumnezeirea Lui cea întocmai puternică cu a Tatălui și de-a pururea fiitoare, tot așa a luat și ocară prin moartea necinstită”.

În anul 337, Sfântul Alexandru a trecut la Domnul și în locul său a fost ales arhiepiscop Pavel, despre care înaintașul său a spus că este „păstor învățător și strălucit prin fapte bune”.