Sf. Mărturisitoare Blandina de la Iaşi; Sf. Cuv. Simeon cel din Muntele Minunat

Sfânta Mărturisitoare Blandina de la Iaşi (†1971) s‑a născut la 24 februarie 1906, în satul Gruşenţi‑Chelmeşti din Basarabia, din părinţi binecredincioşi, preotul Zaharia şi Serafima. S‑a căsătorit cu un bărbat dreptcredincios, Gheorghe Gobjilă, fiu de preot. Au fost binecuvântaţi cu un fiu, Vladislav‑Slavcic, pe care l‑au crescut în frică de Dumnezeu.

După anexarea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, în anul 1941, a fost arestată împreună cu soţul ei şi trimisă în exil în Siberia, unde a îndurat ani de temniţă şi muncă silnică, foametea, frigul, batjocura şi moartea nedreaptă a soţului iubit, Gheorghe. În anul 1949 a fost eliberată, dar a fost silită să rămână în Siberia, într‑un sat îndepărtat, unde a primit‑o în grijă pe mama sa şi a trăit în osteneală şi rugăciune, până la moartea acesteia. După 15 ani de chin în Siberia, în 1957, a reuşit să vină în România, la Iaşi, unde şi‑a găsit bună ocrotitoare şi ajutătoare pe Sfânta Cuvioasă Parascheva.

Fiul ei i‑a dat timp trei zile ca să aleagă între mărturisirea credinţei şi rămânerea în casa lui. Ea i‑a răspuns: „Voi mie să nu‑mi daţi trei zile ca să‑L aleg pe Dumnezeu. Eu pe Dumnezeu Îl am întotdeauna. Eu de orice mă lepăd, dar de Dumnezeu nu mă lepăd! Nu trebuie să mă gândesc trei zile, vă spun acum: dacă nu se poate să fiu şi cu Dumnezeu, şi cu voi, atunci Îl aleg pe Dumnezeu."

Din Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române (volumul IX, luna mai) aflăm că „vieţuirea ei a fost asemenea unei monahii: în fiecare zi, din zori şi până în seară, era la Catedrala Mitropolitană, ştergea icoanele, făcea curăţenie şi se nevoia cu smerenie în post, în rugăciuni cu lacrimi şi milostenie. Noaptea, în casa credincioşilor unde era găzduită, citea Miezonoptica, psalmi şi acatiste. Celor care o judecau pentru viaţa smerită pe care din dragoste pentru Hristos a ales să o ducă le răspundea cu seninătate: «Mie nu îmi este ruşine să spăl picioarele Mântuitorului Hristos». Mulţi o treceau cu vederea, dar cei mai credincioşi au văzut în ea o femeie sfântă, ascunsă ochilor lumii, dar cunoscută lui Dumnezeu. S‑a mutat la Domnul la 24 mai 1971, înainte de Înălţarea Domnului, ca să i se poată cânta, după dorinţa ei, Hristos a înviat... La înmormântarea sa, biserica s‑a umplut de preoţi şi de popor, oameni din toate categoriile sociale, care i‑au cunoscut dragostea şi căldura sufletească şi care îi dăduseră numele de mama Blandina. Fiul ei, văzând mulţimea de oameni care a venit să o prohodească, a fost cuprins de durere şi pocăinţă, rostind cu lacrimi: «Am avut o mamă sfântă». Pilda vieţii ei este o comoară duhovnicească pentru cei care‑L caută pe Dumnezeu în smerenie, în tăcere, în suferinţă şi în slujire tainică”.

Sfântul Cuvios Simeon cel din Muntele Minunat (†592) s‑a născut în Antiohia Siriei în anul 521. La vârsta de şase ani, după ce tatăl său, Ioan, a murit în timpul unui cutremur, cu binecuvântarea mamei sale, Sfânta Marta (4 iulie), a mers în Seleucia, pustnicind în Muntele Pilasa. Aici, pe vârful muntelui, a descoperit o mănăstire al cărei egumen era stâlpnic, cu numele Ioan. De la acesta a deprins pravila vieţii de stâlpnic.

„Acolo a început a se deprinde cu viaţa călugărească cea grea şi cu răbdarea. Deseori, avea dumnezeieşti descoperiri, care‑l îndemnau să facă faptele cele bune şi de cele rele să fugă. Pentru aceasta, Dumnezeu l‑a învrednicit cu puterea tămăduirii bolilor. Fiindu‑i tulburată liniştea, de vreme ce mult popor venea la el, a primit poruncă să meargă la Muntele Minunat, într‑un loc înalt şi stâncos, unde a zidit o mănăstire cu ajutorul celor tămăduiţi, şi acolo vieţuia în linişte. Fiind sfinţit preot, în fiecare duminică, după Sfânta Liturghie, primea de la înger pâine cerească, din care, gustând de trei ori, nu mai avea nevoie de nici o altă hrană pământească. La Muntele Minunat a continuat să ducă o viaţă aspră, urcându‑se în vârful unui stâlp. Acolo stătea în picioare sau rezemat de îngrăditura ce şi‑o făcuse în jurul său, sub cerul liber, şi iarna, şi vara. A trăit în această luptă şi răbdare peste firea omenească vreme de 66 de ani, neputând să doarmă, ci doar aţipind puţin şi rugându‑se fără odihnă. Pentru viaţa lui plină de sfinţenie, a fost cinstit de toţi creştinii ortodocşi. El a trecut la cele veşnice, în vârstă de 71 de ani, la 24 mai în anul 592” (Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul IX, luna mai).

Moaştele sale au fost aduse mai târziu în Imperiul Bizantin, iar cinstitul său cap a ajuns în Moldova, fiind aşezat în Mănăstirea Neamţ de către Sfântul Voievod Ştefan cel Mare (1457‑1504).