Sfânta Cruce, arma cea nebiruită

Duminica a treia din Post (a Sfintei Cruci) Marcu 8, 34-38; 9, 1

Zis-a Domnul: Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape viaţa şi-o va pierde, iar cine își va pierde viaţa sa pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela şi-o va mântui. Căci ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Căci de cel ce se va rușina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului Se va rușina de el când va veni întru slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri. Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moartea până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere.

Biserica ne pune la îndemână Postul Mare ca pe o şcoală duhovnicească de reînnoire şi împrospătare a vieţii sufleteşti a fiecărui creştin care în decursul anului, vrând-nevrând, tinde să decadă în mreaja uitării şi îndepărtării de Dumnezeu: „Trăim ca şi cum Hristos nu ar fi înviat din morţi” (Pr. Alexander Schmemann, Postul Mare..., p. 23). Fără îndoială, postirea şi iertarea greşelilor semenilor cer un efort particular, însă acesta devine mai uşor în cadrul liturgic şi în comuniune cu ceilalţi credincioşi. Postul în comuniune şi pace cu toţi creează o ambianţă excepţională favorabilă restaurării sufleteşti, imposibil de realizat în mod particular. Împreună-postirea, împreună-cântarea, împreună-Împărtăşirea aduc o primenire sufletească realizabilă doar în ambianţa ­liturgică a Bisericii.

Încă din prima săptămână, Canonul cel Mare îndulceşte postul şi primeneşte sufletul prin minunatele cugetări de pocăinţă. Deoarece fără rugăciune, fără participare la slujbele din biserică, omul nu va înţelege mai nimic din rostul postului. De aceea, mulţi îl şi ignoră. Postul nu este un scop, o simplă austeritate alimentară, ci un mijloc de îmbunătăţire sufletească. Postul a fost o necesitate atât în Vechiul Testament, cât şi în Noul Testament; Mântuitorul Hristos Însuşi ne dă pildă de postire. Cine ţine postul doar ca dietă, acela nu cugetă la Crucea lui Hristos, ca nebiruită armă, şi la Învierea Lui şi a noastră.

Duminicile Postului Mare, trepte duhovnicești

Fiecare duminică şi săptămână din Postul Mare formează nişte trepte sau etape duhovniceşti prin care creştinul păşeşte şi înaintează pe calea către praznicul Învierii. Pe această cale, la mijlocul postului facem un popas duhovnicesc prin pomenirea şi prin aşezarea Sfintei Cruci în mijlocul Bisericii, spre închinare şi încurajare a credincioşilor: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”.

Pomenirea Sfintei Cruci în Duminica a treia din Postul Mare, situată calendaristic la mijlocul acestuia, aduce bucurie şi optimism în nevoinţele postului. „De aceea cum pot eu să fug de Cruce, văzând pe Dumnezeul meu că este ridicat pe ea? Cum pot să-mi pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul meu că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste?” (Acatistul Sfintei Cruci). Prin Cruce, Mântuitorul Hristos opreşte lucrarea păcatului şi începe lucrarea harului (Cf. Rom. 5, 15).

Protopărinţii noştri Adam şi Eva au pierdut raiul, unde toate „erau bune foarte” (Fac. 1, 31), prin neglijarea postului de a nu mânca din pomul oprit. Prin împlinirea voii proprii şi neascultare de Dumnezeu au căzut sub blestem şi osânda morţii. Dar, cu toate acestea, „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16).

În consecinţă, Sfântul Apostol Pavel arată că „la plinirea vremii” (Gal. 4, 4), neascultarea lui Adam cel Vechi a fost răscumpărată de Adam cel Nou - Hristos, „Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om...”. Astfel, în opoziţie cu neascultarea lui Adam, Hristos „S-a smerit pe sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce” (Fil. 2, 8). De asemenea, şi Preasfânta Sa Maică, Eva cea nouă, s-a supus întru totul voii Ziditorului: „Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie ­după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38).

Greșeala lui Adam și harul lui Hristos

Apostolul neamurilor ne lămureşte despre greşeala lui Adam şi harul lui Hristos: „De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el [...] A împărăţit moartea de la Adam până la Moise şi peste cei ce nu păcătuiseră după asemănarea greşelii lui Adam, care este chip al Celui ce avea să vină. Dar nu este cu greşeala cum este cu harul, căci dacă prin greşeala unuia cei mulţi au murit, cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul Lui au prisosit asupra celor mulţi prin harul unui singur Om, Iisus Hristos” (Rom. 5, 12-15).

În Vechiul Testament se spunea: „Blestemat este înaintea Domnului tot cel spânzurat pe lemn” (Deut. 21, 23). Sfântul Apostol Pavel arată că, luând blestemul păcatelor noastre asupra Sa, „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: «Blestemat este tot cel spânzurat pe lemn»; Ca, prin Hristos Iisus, să vină la neamuri binecuvântarea lui Avraam, ca să primim prin credinţă făgăduinţa Duhului” (Gal. 3, 13-14).

Astfel, prin Jertfa lui Hristos, Sfânta Cruce reprezintă semnul biruinţei şi centrul vieţii noastre spirituale. În unele reprezentări, în mod simbolic, punctul de ­întretăiere a celor două axe ale crucii este împodobit de razele ­Învierii care izvorăsc, ca biruinţă finală, din jertfa lui Hristos.

Referitor la prezenţa vizibilă a Sfintei Cruci în viaţa de toate zilele, pot să afirm că, până nu demult, cel puţin în satul copilăriei mele, nu vedeai nici o casă, sau aproape nici o altă clădire din gospodărie, pe acoperişul căreia să nu fie aşezat semnul crucii, ca semn de biruinţă şi protecţie, ca un paratrăsnet în faţa relelor. Ţinea - am putea spune - locul firmelor de asigurări de astăzi. Şi troiţele de la marginea sau intersecţia drumurilor reprezintă locuri de aducere aminte (Cf. Fac. 28, 18), de popas şi închinare a trecătorilor.

De vreme ce familia era numită „biserica cea de acasă”, era firesc ca orice casă de creştin să fie împodobită în interior cu icoane, iar în exterior cu semnul crucii, ca emblemă sau drapel de autentică libertate şi suveranitate a creştinului în faţa primejdiilor şi necazurilor: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33). Aşa a supravieţuit poporul român, de-a lungul istoriei, având „crucea ca o pavăză şi armă nebiruită”.

Crucea e mărturisire de credință

Crucea de pe casa creştinului era şi o mărturisire de credinţă, căci apariţia vreunei locuinţe lipsite de cruce era privită într-un mod cu totul straniu şi compătimitor. Pur şi simplu, mintea sănătoasă a ţăranului respingea din start viclenia şi nu putea accepta subiectivismul, mai ales în materie de credinţă. Raţiunea neinfestată a omului „curat cu inima” era cea mai apropiată de „setările din fabrică”, de intenţia Ziditorului: „Cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, este de la cel rău” (Mt. 5, 37). Pentru omul sincer, credinţa nu e o joacă opţională, ci o problemă de viaţă şi de moarte: „Căci cuvântul crucii pentru cei ce pier este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 18).

Ca urmare, crucea de pe turla bisericii era extinsă şi multiplicată, ca o prezenţă harică, prin troiţe, prin crucea de pe acoperişul clădirilor, prin crucea purtată la piept sau însemnată peste chip, precum şi prin cele care străjuiesc mormintele celor adormiţi în nădejdea învierii şi vieţii de veci, ca simbol al perpetuării şi dominării binelui asupra răului: „Diavolul tot face rău şi iese bine; Hristos tot e răstignit şi tot învie” (Arhim. Arsenie Papacioc).

Din iubire faţă de Domnul şi cinstind Sfânta Cruce, Sfântul Porfirie al Gazei, înainte de a fi episcop, deşi era olog, se târa cu mari eforturi la sfintele slujbe, până când, într-o noapte, aţipind pe Golgota, L-a văzut în vis pe Domnul răstignit, poruncindu-i tâlharului celui bun să se coboare de pe cruce şi să-i tămăduiască neputinţa. Şi îndată s-a trezit cu totul sănătos (Cântare de laudă, în: Proloagele de la Ohrida, 26 feruarie).

Observăm că doi tâlhari au fost răstigniţi alături de Mântuitorul Hristos şi uşa raiului era deschisă pentru amândoi: unul şi-a cerut iertare, celălalt nu; unul s-a pocăit în cele din urmă, celălalt a sfârşit hulind. Ca spaţiu, cei doi osândiţi erau la aceeaşi distanţă faţă de Domnul de pe cruce, dar nu şi cu inima.

Iată o întâmplare, în legătură cu nepostul, neascultarea şi împlinirea voii proprii: la o înmormântare, unul dintre membrii familiei îndoliate insista ca preotul să le dea numaidecât binecuvântarea de a pregăti masa de pomană cu mâncare de dulce, deşi era zi de post. Omul tot încerca să argumenteze că, de fapt, postul nu este o regulă atât de „bătută în cuie”, încât să nu se poată face o derogare. Insistenţa creştea printr-o încăpăţânare tot mai acerbă. Preotul i-a răspuns: Eu v-am spus ce am avut de spus, iar dumneavoastră, bineînţeles, faceţi cum vreţi. Dar să ştiţi un lucru: prin încălcarea postului, neascultare şi împlinirea voii proprii, protopărinţii noştri Adam şi Eva au pierdut raiul, şi-au agonisit moartea lor şi a urmaşilor. Iată de ce plângem noi astăzi la moartea celor dragi! Pentru încălcarea postului. Ori, drumul spre Înviere se face prin ascultare, post şi luarea crucii.