Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea, lucrătoare prin smerenia sa care răsună în conștiințele credincioșilor

Între sfintele cele mai iubite de poporul român, la loc de cinste se află Sfânta Cuvioasă Elisabeta de la Pasărea, canonizată în anul 2025 de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Prea­­fericitului Părinte Patriarh Daniel. Deși aproape necunoscută îna­inte de canonizare, vestea despre asprele ei nevoințe s-a răspândit cu repeziciune, născând o evlavie mare față de această sfântă grabnic ajutătoare.

Întrucât Sfânta Cuvioasă Elisabeta a trecut la Domnul recent, în anul 2014, mulți credincioși au înțeles că și în zilele noastre omul poate să își sfințească viața, împlinind porunca Mântuitorului: „Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48). Duhul Sfânt lucrează la fel în viețile oamenilor, indiferent de perioada în care trăiesc, iar măsura sfințeniei nu depinde nici de locul geografic, nici de epoca istorică, nici de statutul social, ci doar de voința și strădania omului de a conlucra cu harul Duhului Sfânt.

Viața Sfintei Cuvioase Elisabeta a fost un permanent urcuș duhovnicesc, a cărui cheie de înțelegere este adânca recunoaștere a propriei nevrednicii. Sfântul Cuvios Isaac Sirul amintește că „smerenia este haina dumnezeirii pe care Fiul cel Veșnic a îmbrăcat-o atunci când a luat firea omenească”. Această haină a fost purtată de Sfânta Elisabeta toată viața sa, socotindu-se cea mai nevrednică făptură de pe pământ, iar tocmai această smerenie a făcut-o să fie descoperită de Dumnezeu înaintea oamenilor.

O viață trăită în lumina smereniei

Încă din copilărie, sărăcia a deprins-o cu smerita cugetare. În perioada de noviciat a fost primită în casa maicii Magdalena, eclesiarha mănăstirii, unde, obișnuită de acasă cu munci grele, bărbătești, i-a fost foarte greu să se adapteze unor ascultări care presupuneau finețe. Atâtea stângăcii a făcut, încât maicile au trimis-o înapoi acasă. Aici se vădește smerenia sa: nu s-a răzvrătit, nu s-a apărat, ci s-a ascuns două zile prin grădinile mănăstirii, rugându-se cu lacrimi Maicii Domnului să nu o izgonească din casa ei, până când chiar maica ce o alungase, găsind-o, a îmbrățișat-o și a primit-o înapoi. Tânăra începătoare nu a căutat dreptatea, ci mila lui Dumnezeu.

Cea mai adâncă lecție de smerenie a primit-o la Așezământul Românesc de la Ierusalim, atunci când, după o operație de cancer la colon, a intrat în comă profundă. Sufletul ei a ajuns în iad, unde a văzut pătimind mireni, dar și monahi și slujitori ai Altarului. Strigând la Maica Domnului și la Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, a fost izbăvită și dusă în fața unui palat strălucitor, de unde s-a auzit un glas ca un tunet: „Nu este vrednică să intre aici, duceți-o înapoi să se pocăiască, că nu este pregătită”. Ceea ce impresionează nu este măreția celor întâmplate, ci felul în care ea a primit judecata: și-a recunoscut nevrednicia și a pus început vieții sale pustnicești.

De aici s-a sădit în cugetul ei o smerenie coborâtă până la iad. Din acea clipă, Sfânta Elisabeta s-a gândit permanent la moarte și la iad, urmând învățătura Sfântului Isaac Sirul, care spune că smerenia se dobândește „prin neîncetata pomenire a greșelilor și prin conștiința apropierii de moarte”. Ea însăși mărturisea: „cu adevărat este iad veșnic, veșnic, și acolo vom arde dacă nu ne pocăim”.

Prin smerenie ea a dobândit harismele duhovnicești

În pustie, Sfânta Cuvioasă Elisabeta a fost cercetată de Maica Domnului și de sfinți și s-a aflat sub îndrumarea Cuvioșilor Zinon și Nazarie, pustnici cu viață sfântă din Munții Bucovinei. Despre acești pustnici nevăzuți ea mărturisea: „Credeam că numai în Munții Sinaiului și Egiptului sunt sfinți. Dar am cunoscut, măicuțele mele, că și aici, în munții noștri, avem oameni sfinți”.

Prin smerenia și râvna ei pentru post și pentru rugăciunea neîncetată, Sfânta Elisabeta a făcut șe­derea ei în pustie nesuferită dracilor, care o băteau ca să o facă să plece din pustie. Ocrotită de cingătoarea Sfântului Ioan Iacob, pe care o purta la brâu, ea îi auzea strigând turbați: „Nu ne putem apropia de blestemata aceasta, căci este încinsă cu farmece”. Maica Maria a găsit-o odată cu arsuri grave la față și la mâini, după ce vrăjmașul o aruncase într-o groapă în care ardea resturi de plastic. Asemenea lupte au cunoscut și marii nevoitori ai Egiptului, precum Sfântul Antonie, pe care dracii l-au umplut de răni temându-se să nu ia în stăpânire pustiul cu nevoința lui.

Prin smerenia ei a primit și harisma izgonirii duhurilor necurate. Sora ei, monahia Nectaria Lazăr, povestește că, într-un tren, un om posedat o striga vrăjitoare și zicea că îl arde ce are în traistă, unde maica purta o cruce atinsă de locurile sfinte; atins și însemnat cu ea, omul a căzut ca mort, apoi s-a ridicat vindecat, mulțumindu-i. Smerenia sfintei l-a alungat pe demon, după cum mărturiseau înșiși dracii în Patericul Mare: „Nimic nu ne biruiește decât numai cugetarea smerită”. Aceasta se vădea la Sfânta Elisabeta și în felul în care își explica biruințele: când demonii au ridicat-o în văzduh și au aruncat-o în prăpastie, iar ea a coborât lin la pământ și nu a pus izbăvirea pe seama rugăciunii sale, ci pe seama rasei maicii Doroteia, monahie îmbunătățită de la Pasărea, care i se făcuse asemenea unei parașute. Acesta este semnul autentic al sfințeniei: a nu socoti harismele ca fiind ale tale.

Într-o noapte, raftul cu cărți s-a prăbușit peste ea, iar ea nu a dat vina pe nimeni, ci a început să se mustre pe sine. Atunci a auzit o voce răgușită spunându-i cu răutate: „Ce pățeai dacă dădeai vina pe mine?!” Diavolul a mărturisit astfel, fără voie, că cel ce se osândește pe sine îl alungă, după cum învață și Sfântul Isaac Sirul, că „disprețuirea de sine și smerenia și zdrobirea inimii sunt armele nebiruite față de împotrivirile celui viclean”.

Ajungând la curăția inimii, Sfânta Elisabeta a primit și darul nevino­văției: un cerb mânca din palmele sale, veverițele și păsările ciuguleau din mâna ei, iar câinii ciobănești agresivi s-au retras liniștiți la semnul sfintei cruci făcut cu metania ei. Sfântul Isaac Sirul spune că „fiarele vin la cel smerit ca la stăpânul lor, căci din el se răspândește mireasma lui Adam dinainte de cădere”. Dumnezeu i-a dat și darul înainte-vederii: știa când urmau să vină pelerini, ieșea în întâmpinarea celor rătăciți prin munți și îi îmbărbăta pe cei în­cercați. Toate aceste daruri nu le-a folosit spre slava ei, ci spre ajutorarea sau îndreptarea oamenilor și spre apropierea lor de Dumnezeu.

Îndemnuri la smerenie și la o conștiință trează

Viața Sfintei Elisabeta este o chemare la cercetarea sinceră a conștiinței și la cultivarea smereniei. Un creștin cu conștiința trează nu se liniștește gândindu-se că a făcut ce trebuia, ci se pocăiește pentru înstrăinarea sa de Dumnezeu și, smerindu-se, dobândește harul Duhului Sfânt, care nu sălășluiește în inimile celor mândri, ci în inimile celor smeriți. Conștiința, numită de Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria „glasul lui Dumnezeu în inima noastră”, poate fi adormită prin obișnuință și prin mulțumirea de sine, iar Sfânta Elisabeta ne îndeamnă să o ținem mereu trează: „Diavolul ne înșală acum mult cu plăcerile lumești, cu dulciuri, cu filme, cu luxuri. […] Să ne pocăim, că o clipă mai avem și ne așteaptă pedeapsa judecății viitoare”.

Clericilor, monahilor și teologilor, care cunosc mai bine învăță­tura de credință decât ceilalți credincioși, cuvioasa le amintește, plângând, de răspunderea lor mai mare înaintea lui Dumnezeu: „Acolo noi ne muncim cel mai mult decât toți păcătoșii și tâlharii și desfrânații. Noi, clericii, noi, monahii […]. Pentru că noi am știut poruncile Domnului și le-am defăimat”.

Smerenia Sfintei Elisabeta răsună astfel în conștiințele clericilor și credincioșilor mireni ca un clopot care cheamă la trezvie. Înscriindu-se în tradiția filocalică, ea a lăsat ucenicelor învinuirea de sine drept cheie a biruinței în viața duhovnicească. În familie, în parohie, la locul de muncă și în obștile monahale, această învățătură poate stinge multe certuri și vindeca multe răni sufletești, întrucât prin smerenie și iubire se deschide calea iertării, iar vrăjmașul, care se hrănește din vrajbă, rămâne fără putere.