Sfânta Elena, mama Împăratului
Antichitatea greacă şi-a făcut din măsură şi armonia proporţiilor idealul de frumuseţe. Romanii au fost mai practici şi au transferat echilibrul arhitectonic în ansamblul legilor care reglementează relaţiile dintre oameni. Însă toate acestea au rămas în fruntariile ordinii naturale a cosmosului. În privinţa calităţilor umane, şi Iliada lui Homer, şi Eneida lui Virgiliu exultă de admiraţie faţă de virtuţile războinice ale bărbaţilor şi faţă de fascinaţia frumuseţii feminine. Zece ani de lupte între troieni şi greci aveau drept cauză frumuseţea Elenei, soţia lui Menelaus din Sparta.
Creştinismul s-a răspândit, încet, dar profund, cu jertfele martirilor, în compozita lume greco-romană tributară vechilor valori. Dar schimbarea pe care a produs-o în lumea veche nu a fost doar una de atitudine, de suprafaţă, ci una de esenţă şi de idealuri. O adevărată transformare a lumii nu se poate sprijini pe ritmurile naturii, oricât de uimitoare ar fi acestea, ci pe mutarea fundamentelor de la creatură către Creator, de la viaţa pământească spre cea cerească, din timp către veşnicia Pantocratorului.
Zorii veacului al IV-lea creştin sunt încununaţi de numeroşi eroi ai credinţei (sfinţi martiri, cuvioşi, mari dascăli şi ierarhi, mărturisitori din toate categoriile sociale), prin care Biserica dobândeşte libertatea de a activa în spaţiul public, la anul 313. Chipul marelui Împărat Constantin este asociat în iconografia ortodoxă cu preacinstita şi de viaţă făcătoarea Cruce a Domnului. În aceeaşi icoană, de cealaltă parte se află Sfânta Elena, maica Împăratului.
Crucea luminoasă se arată pe cer Împăratului, dar Crucea răstignirii Mântuitorului Hristos se descoperă fericitei mame Elena în pământ, pe muntele Golgota. Între darurile cu care a înzestrat-o Dumnezeu, trei sunt cele care strălucesc cu putere până la sfârşitul veacurilor: credinţa ei lucrătoare prin iubire, ctitoriile de piatră şi demnitatea de mamă.
Ctitorul zideşte casă pentru slava lui Dumnezeu, mama plămădeşte prin educaţie sufletul copilului şi îl face transparent pentru Soarele dreptăţii. Dar cel aflat în demnitate publică, atunci când îmbină aceste daruri, le pune în slujirea multor generaţii de oameni. De aceea, de şaptesprezece secole, Sfânta Elena este călăuză cerească pentru toţi demnitarii ce înţeleg rolul binefăcător al Bisericii în societate, prin spiritualitatea unită cu educaţia şi filantropia. Aşa cum o recepta, în istoria neamului nostru, şi Sfântul Voievod Neagoe Basarab în înţeleptele învăţături către fiul său Teodosie. După ce enumeră cu amănunţime toate ctitoriile ei din Orient, voievodul adaugă: „Deci, dacă isprăvi sfânta Elena împărăteasa acestea toate şi le tocmi cum se cade, muma marelui Costandin împărat dede acestor biserici multe oraşe şi sate şi alte avuţii multe. Iar sfintele icoane le ferecă tot cu argint şi le polei şi le împodobi cu pietre scumpe şi cu mărgăritar. Aşijderea le dede vase sfinte şi scumpe altor biserici şi alte avuţii, şi galbeni de aur mulţi le împărţi. Şi dede şi săracilor milă şi dărui pre sfântul şi marele patriarh Macarie cu multe daruri împărăteşti, şi să întoarse iar la fie-său, marele şi credinciosul împărat Costandin“.
Mai ales în perioade de crize şi de căutări, lumea creştină regăseşte în istoria ei resurse şi modele care pot să inspire noi începuturi şi răspunsuri la provocările societăţii. Alături de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, Sfânta Elena, smerita şi iubitoarea sa mamă, este pururea rugătoare pentru noi în ceruri şi mărturie a demnităţii imperiale slujitoare, întru lumina cea neapusă a Crucii lui Hristos, Împăratul cel veşnic.