Sfânta Elena, o împărăteasă pe urmele Mântuitorului
Credincioşii prezenţi zilele trecute la hramul Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureştilor, s-au putut închina la icoana făcătoare de minuni a Sfintei Împărătese Elena ce păstrează părticele din Cinstitul Lemn al Sfintei Cruci şi din moaştele acestei mari sfinte. Despre importanţa Sfintei Elena în istoria creştinismului ne-a vorbit pr. conf. dr. Daniel Benga, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian“ din Bucureşti.
Preacucernice părinte profesor, ce mărturii se păstrează în izvoarele istorice despre Sfânta Împărăteasă Elena?
Sfânta Împărăteasă Elena este, faţă de Împăratul Constantin cel Mare, într-o situaţie pe care o întâlnim în Evanghelii, şi anume raportul dintre Maica Domnului şi Mântuitorul Iisus Hristos. Maica Domnului apare şi vorbeşte de foarte puţine ori în Noul Testament, iar mărturiile despre viaţa ei sunt foarte sărace. Şi în cazul celor doi împăraţi, Constantin şi Elena, centrul preocupărilor a fost pentru cercetătorii şi istoricii contemporani lor personalitatea împăratului, care, fiind foarte puternică, a lăsat-o pe cea a mamei sale în umbră. Să nu uităm, însă, că o personalitate se dezvoltă în primul rând prin educaţia pe care o primeşte de la mamă. Şi, dacă împăratul Constantin a devenit ceea ce a devenit, este evident că multe din valorile morale şi culturale pe care le-a avut se datorează mamei sale, Elena.
Împărăteasa Elena era o femeie de clasă socială medie, era fiica unui hangiu din Bitinia, regiune de la sud de Marea Marmara, în Turcia de astăzi. Ştim că s-a născut în localitatea Drepanum, unde tatăl său avea un han, în anul 249. Acolo a cunoscut-o şi viitorul împărat, Constanţiu Clor, care era ofiţer în armata imperială. Fiind ofiţer şi mergând din loc în loc, s-a oprit la acest han şi, uimit de frumuseţea ei, a cerut-o în căsătorie. Viaţa ei nu avea să fie uşoară alături de Constanţiu Clor, pentru că, în cariera sa militară, acesta a atins diverse trepte care impuneau la vremea aceea unele restricţii. S-a ajuns chiar la un moment în care ea a fost abandonată ca soţie. După căsătorie, la vârsta de 20 de ani, l-a urmat şi, în oraşul Naissus din Moesia - Nişul din Serbia de astăzi -, l-a născut pe viitorul împărat Constantin cel Mare. După naşterea fiului, cariera lui Constanţiu Clor a căpătat o ascensiune fără precedent, fiind numit de către Diocleţian cezar al Apusului. Realitatea vremii nu-i permitea, pentru a deveni cezar, să aibă o soţie dintr-o clasă inferioară. A fost nevoit să renunţe la Elena şi s-a căsătorit cu Teodora, o rudă a împăratului Diocleţian. Elena este nevoită să rămână în Orient, soţul ei plecând în Apus. Sistemul tetrarhiei pe care împăratul Diocleţian l-a iniţiat în anul 285 cerea unele sacrificii: el îşi asocia la domnie un cezar, dar lua garanţii pentru ca acela să fie fidel. Astfel, tânărul Constantin a fost nevoit să trăiască la curtea lui Diocleţian, ca un fel de garanţie. Elena era despărţită, aşadar, şi de fiul ei.
Din ce moment putem vorbi despre Sfânta Elena ca împărăteasă?
După ce împăratul Constantin a ajuns cezar în Apus, în locul tatălui său, în anul 306, a luat-o pe Elena la curtea sa de la Trier, din Germania. În 312, Constantin îl învinge pe Maxenţiu şi îi acordă mamei sale primul titlu, de „Nobilissima Femina“. Ascensiunea ei s-a definitivat în anul 324, după învingerea împăratului Liciniu de către Constantin, când a primit titlul de „Augusta“, co-împărăteasă. Abia după acest moment putem vorbi de Elena ca împărăteasă. Nu s-a bucurat de acest titlu foarte multă vreme, ci numai 5-6 ani, pentru că în anul 329 sau 330 a trecut la cele veşnice.
Care este importanţa Sfintei Elena pentru istoria creştinismului?
Asociată la domnie cu împăratul Constantin cel Mare şi dată fiind convertirea acestuia la creştinism, începând cu anii 310-312, Sfânta Elena a avut marele merit de a sprijini instaurarea creştinismului şi primele comunităţi creştine. Noi nu ştim despre împărăteasă până astăzi dacă ea a fost botezată încă de mică sau s-a botezat mai târziu, dacă ea l-a încreştinat pe Constantin cel Mare sau abia după acest moment a venit în contact cu elemente creştine. Este cert că în Bitinia, regiunea în care s-a născut, creştinii erau foarte prezenţi.
Mărturiile despre activitatea ei sunt păstrate la diverşi istorici sau teologi din sec. IV-V şi ne relevă mai multe aspecte legate de atitudinea împărătesei faţă de creştini. Eusebiu de Cezareea, deşi scrie sute de pagini despre împăratul Constantin, mamei sale nu-i dedică decât foarte puţine fragmente. După el, amintim pe marii istorici Socrate de Constantinopol, Sozomen, Teodoret de Cyr, Fericitul Ieronim, Sfântul Ambrozie al Milanului, Sfântul Chiril al Ierusalimului, ale căror mărturii despre activitatea Sfintei Elena sunt deosebit de bogate. Aceştia amintesc, în primul rând, activităţile de filantropie. Era o împărăteasă milostivă, avea grijă de săraci, încerca să-i ajute, de multe ori îl îndemna pe fiul său să fie milostiv şi să sprijine spitalele, să ajute oamenii bolnavi.
Un al doilea aspect este dragostea pentru locurile creştine şi pentru ajutorarea creştinilor din Orient. Aici libertatea a venit mai târziu. Fiind împărat Liciniu, el nu a protejat comunităţile creştine, aşa cum a făcut-o împăratul Constantin în Apus. Abia după 324, când Constantin devine împărat al întregului imperiu, acest lucru este posibil. Mama sa, Elena, a făcut o călătorie după Sinodul I Ecumenic de la Niceea, în anul 326, la Locurile Sfinte. Sunt mai multe discuţii despre motivaţia pelerinajului. A existat şi o dramă în familia împăratului Constantin legată de fiul său şi de soţia Fausta, care au sfârşit într-un mod nefericit. Există o relatare relativ târzie, la un cronicar bizantin din sec. al XIII-lea, care ne spune că împărăteasa Elena a plecat la Locurile Sfinte la îndemnul lui Constantin cel Mare, care discutase deja cu Patriarhul Macarie al Ierusalimului, prezent la Sinodul I Ecumenic, să încerce descoperirea locului Sfintei Cruci şi al Sfântului Mormânt. Ajunsă în Ţara Sfântă, mai întâi s-a ocupat de ajutorarea şi eliberarea celor din închisori, din mine şi din alte captivităţi, reţinuţi doar pentru „vina“ de a fi creştini.
Urmează activitatea sa de edificare a lăcaşurilor sfinte din Orient, în special la Ierusalim. În primul rând a fost descoperirea Cinstitului Lemn al Sfintei Cruci, apoi construirea de biserici. S-a implicat direct în construirea a trei lăcaşuri: Biserica Învierii, deasupra Sfântului Mormânt şi a Golgotei, Biserica Naşterii de la Betleem şi Biserica Înălţării Domnului de pe Muntele Măslinilor.
Care a fost itinerarul Sfintei Împărătese Elena către Locurile Sfinte?
Primele veşti care ne istorisesc, în urma unor tradiţii locale, sunt destul de recente evenimentului. Împărăteasa a plecat din Nicomodia, reşedinţă imperială, a mers prin Turcia de astăzi şi prin Cipru către Ţara Sfântă. Tradiţiile legate de Sfânta Elena din regiunile prin care a trecut în acest itinerar sunt foarte puternice, similare tradiţiilor din ţara noastră referitoare la Sfântul Apostol Andrei. Ajunge la Locurile Sfinte şi acolo găseşte templul închinat zeiţei Afrodita. Împăratul Adrian, în 136, după reprimarea răscoalei iudeilor, a distrus Ierusalimul, iar pe locul Sfântului Mormânt a fost construit acest templu. Acolo s-a făcut un paviment din marmură, pe care s-a ridicat statuia zeiţei. Împărăteasa a dat poruncă să se dărâme templul şi, după ridicarea plăcii de marmură, s-au descoperit Mormântul Mântuitorului şi stânca Golgotei. Acolo s-au găsit şi cele trei cruci, precum şi mai multe cuie. Aceste cuie vor face o tradiţie, fiind considerate obiecte sfinte în creştinism. Unul dintre istoricii sec. al V-lea spune că împărăteasa a dăruit două cuie Sfântului Constantin, care le-a folosit într-un sens protector: pe unul l-a topit şi l-a pus în coiful său, iar pe celălalt l-a pus la căpăstrul calului, pentru a fi ocrotit de Dumnezeu. Evident că se punea problema identificării Sfintei Cruci a Mântuitorului, dintre cele trei. O tradiţie spune că s-ar fi găsit pe una dintre cruci expresia „Iisus Hristos, regele iudeilor“, cunoscută din Evanghelii. Alte tradiţii vorbesc de minuni: fie vindecarea unei femei bolnave, fie învierea unui copil prin atingerea de Sfânta Cruce. Cert este că Cinstitul Lemn a fost identificat şi venerat ca obiect de mare valoare în istoria creştinismului. Pe locul acela s-a construit Bazilica Învierii, aşa-numita Rotondă. Activitatea Sfintei Elena la Locurile Sfinte a dus la o dezvoltare a cultului şi tradiţiei creştine într-o manieră cum nu s-a mai cunoscut, astfel că deja la finele sec. IV devenise o tradiţie pentru fiecare creştin să încerce să ajungă, o dată în viaţă, la locurile unde Dumnezeu S-a pogorât pe pământ.
Împărăteasa Elena a murit la scurt timp după pelerinajul din Ţara Sfântă, în 329 sau 330, se pare că la Nicomidia. Eusebiu de Cezareea istoriseşte că a fost înmormântată într-o cetate imperială, într-un mormânt împărătesc, dar nu numeşte locul. Împăratul Constantin cel Mare i-a făcut un sarcofag de marmură, artefact ce se păstrează până astăzi în Muzeul Vaticanului. Trupul Sfintei Elena se află într-o mănăstire de lângă Veneţia, pe o insulă ce-i poartă numele, păstrat într-un sicriu de sticlă, într-o biserică romano-catolică.