Sfântul Ambrozie, păstor, dascăl şi teolog al Mediolanului

Unul dintre marii Părinţi ai primelor veacuri creştine, Sfântul Ambrozie, Episcopul Mediolanului, s-a remarcat în mod aparte prin calitatea sa de apologet al Bisericii împotriva ereziei ariene. Cinstit deopotrivă ca sfânt şi în Răsărit, şi în Apus, marele ierarh milanez a pescuit cu undiţa cuvântului său mulţime de oameni „care veneau din întregul imperiu pentru a se adăpa din înţelepciunea lui” (Vlad Benea, Vieţile sfinţilor ortodocşi din Apus, Cluj-Napoca, 2006, p. 19). Între ucenicii săi s-a numărat şi cel care avea să devină mai târziu „părintele teologiei apusene”, Fericitul ­Augustin de Hippona.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului sau Sfântul Ambrozie cel Mare a venit pe lume în oraşul Treveri, la anul 339, tatăl său fiind prefectul Galiei romane. Rămas orfan de mic, s-a retras împreună cu mama sa la Roma, unde a primit o educaţie aleasă alături de fratele său Satir şi sora sa Marcelina. A studiat literatura şi dreptul, ajungând în 370 într-o înaltă funcţie administrativă la Milano. Primeşte Botezul creştin la maturitate, într-un context providenţial pentru „cetatea libertăţii creştine”. Istoricii menţionează că la moartea episcopului arian Auxenţiu, cele două tabere, ortodocşii şi arienii, s-au întrunit să-i aleagă succesorul. În nici un fel nu au reuşit să se înţeleagă, fiind nevoie de intervenţia directă a consulului roman. Acesta, nimeni altul decât tânărul Ambrozie, a venit în mijlocul adunării, fiind aclamat de un copil prin cuvintele: „Ambrozie Episcop”. „Deşi refuză, este ales episcop în unanimitate. Fiind doar catehumen, este botezat, iar după opt zile este hirotonit episcop, se pare că la 7 decembrie 373” (Remus Rus, Dicţionar enciclopedic de literatură creştină din primul mileniu, Bucureşti, 2003, p. 37).

În lupta împotriva arianismului şi a vechilor influenţe păgâne, Sfântul Ambrozie a valorificat argumentele apologetice ale Părinţilor greci (ca Origen, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Vasile cel Mare etc.), preluând totodată şi din specificul teologiei de limbă latină, în special din opera Sfântului Ipolit Romanul.

Perspectiva scrierilor sale este una foarte vastă, realizată dintr-o sumă de adevărate tratate de teologie: dogmatică, apologetică, morală, exegetică, la care se adaugă numeroase predici, scrisori sau imnuri. A trecut la cele veşnice la 4 aprilie 397, la Milano. Ziua de prăznuire, 7 decembrie, este cinstită deopotrivă de credincioşii ortodocşi şi catolici. Cronologic vorbind, Sfântul Ambrozie este primul dintre cei patru „doctori” ai teologiei apusene, alături de el fiind socotiţi: Fericitul Ieronim, Fericitul Augustin şi Sfântul Grigorie cel Mare, papă al Romei.

Întâmplări minunate

Viaţa Sfântului Ambrozie a fost scrisă în limba latină de preotul Paulin, ucenic şi apropiat al său (în Patrologia Latina, 14, 29-50). Demersul biografic apare în perioada 412-413, la îndemnul Fericitului Augustin, pe care Paulin îl urmează în Africa după moartea didascălului său. Între numeroasele minuni pe care le consemnează în legătură cu lucrarea mărturisitoare a sfântului, biograful aminteşte despre viziunea pe care un arian a avut-o într-una din bisericile din Milano. Venise în sfântul locaş cu gândul să-l contrazică pe Sfântul Ambrozie în legătură cu adevărul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Înainte de a cuvânta, ereticul a văzut un înger stând lângă episcop şi şoptindu-i la ureche cele pe care trebuia să le spună credincioşilor în predică. Văzând aceasta, „s-a convertit pe dată şi a început să apere credinţa pe care mai înainte o contestase”. Paulin mai aminteşte că doi eretici arieni, demnitari ai împăratului Graţian, au venit la Sfântul Ambrozie în timp ce predica, dorind cu tot dinadinsul să le răspundă la mai multe întrebări. I-au dat răgaz episcopului o zi şi au promis că vor veni să-i audă răspunsul „la Basilica Portică”. În ziua următoare - consemnează Paulin, „săracii oameni - plini de mândrie şi uitând de promisiunea făcută, dispreţuindu-L pe Dumnezeu şi pe slujitorul Lui, fără să ţină cont de cei care aşteptau, uitând de asemenea şi de cuvintele Domnului: «Cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gât o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării» (Matei 18, 6), s-au urcat într-o trăsură şi au plecat din cetate, în vreme ce episcopul şi poporul îi aşteptau în biserică. Nu au ajuns departe, că au fost aruncaţi cu totul din trăsură şi au murit pe loc, trupurile fiindu-le aduse înapoi în cetate pentru îngropare. Însă Sfântul Ambrozie, necunoscând cele întâmplate, nu a mai putut ţine poporul să-i aştepte. A răspuns aşadar la întrebările pe care le lăsaseră cei doi şi a zis: «Fraţilor, doresc să-mi plătesc datoria, însă de ieri nu i-am văzut pe datornicii mei». Şi le-a tâlcuit cele însemnate în cartea sa Despre Praznicul Întrupării Cuvântului” (Paulinus of Milan, Viaţa Sf. Ambrozie, cap. 18).

Învăţături şi poveţe

În opera teologică a Sfântului Ambrozie al Mediolanului găsim o fericită sinteză patristică, fidelă întru totul teologiei niceene. Lucrările sale germinează ideile promovate anterior de înaintaşii săi, marii teologi ai Bisericii Răsăritene: Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Chiril al Alexandriei. Primul l-a inspirat în apologia sa antiariană, din cel de-al doilea se adapă atunci când scrie „Omiliile la Facere”, iar pe ultimul îl urmează în „Catehezele mistagogice”.

Lucrarea „Despre Praznicul Întrupării Cuvântului”, alcătuită de Sfântul Ambrozie ca răspuns la întrebările ridicate de cei doi arieni, cuprinde răspunsuri şi lămuriri dogmatice cu privire la Persoana şi lucrarea mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Între cele mai importante idei apologetice pe care le regăsim aici se numără şi lămurirea dilemei despre „cum Tatăl cel nenăscut şi Fiul cel născut pot avea o singură natură şi fiinţă” (Bonicafe Ramsey OP, Ambrose, London/New York, 1997, p. 62).

În lucrarea „Tâlcuirile la Facere”, Sfântul Ambrozie susţine faptul că numai prin credinţă înţelegem că „Fiul este deopotrivă cu Tatăl şi mărturiseşte pentru amândoi aceeaşi slavă”. Prin această consonanţă fiinţială înţelegem că Dumnezeu „S-a odihnit în adâncul omului, odihnitu-S-a întru mintea şi cugetul său, căci îl făcuse pe om vrednic de cugetare, următor al Său, poftitor al cereştilor daruri” (Sf. Ambrozie cel Mare, Tâlcuiri la Facere, vol. I, Egumeniţa, 2007, pp. 334-335).

„Catehezele mistagogice” vorbesc la rândul lor despre „necesitatea participării noastre conştiente, cu teamă sfântă, la viaţa Bisericii”.