Sfântul Antim Ivireanul, despre milostenie

În Vechiul Testament se spune: „Câştigul de la desfrânată şi preţul de pe câine să nu‑l duci în casa Domnului Dumnezeului tău pentru împlinirea oricărei făgăduinţe, căci şi unul şi altul sunt urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Deuteronom 23, 18). În mod clar, milosteniile nu se pot face din câștiguri nedrepte sau din profituri generate de activități neconforme cu credința creștină decât în situația în care respectiva persoană alege să se lepede totodată de răul pe care îl lucrează, așa cum a făcut‑o, de exemplu, mai‑marele vameșilor, Zaheu.

Regăsim în zilele noastre persoane care consideră că, dacă dau o sumă mare de bani pentru o biserică sau pentru un caz social, atunci vor căpăta iertarea pentru nedreptățile financiare pe care le fac și vor putea să‑și continue viața lor păcătoasă. Însă această faptă este una foarte urâtă în fața lui Dumnezeu, pentru că se încearcă justificarea unei nedreptăți foarte mari printr‑o faptă care pare dreaptă, dar este în realitate nesinceră. De aceea, în acest sens se spune în Vechiul Testament: „Câştigul de la desfrânată şi preţul de pe câine să nu‑l duci în casa Domnului Dumnezeului tău pentru împlinirea oricărei făgăduinţe, căci şi unul şi altul sunt urâciune înaintea Domnului Dumnezeului tău” (Deuteronom 23, 18). „Câștigul de la desfrânată” se referă la un venit care nu încalcă prevederile legale, dar care rezultă dintr‑o activitate neconformă cu credința creștină și de aceea Domnul nu îl primește. Să ne gândim la situația în care vine să facă milostenie la biserică o persoană care deține o clinică unde au loc nenumărate avorturi zilnic. Poți ca preot să primești banii aceia murdari de sângele vărsat al copiilor nenăscuți? Exact la o astfel de situație se referă cuvântul Domnului. În ceea ce privește „prețul de pe câine” acesta se referă la activitățile comerciale menite să înșele, așa cum a fost cazul cu dezinfectanții diluați utilizați pentru atâta timp în spitale. Atunci când oamenii mint foarte mult și au această gândire vicleană pentru a obține mai mult profit, până când nu se leapădă de ea, banii respectivi dați ca milostenie nu le vor aduce nicio mângâiere sufletească. Iată ce ne spune în acest sens Sfântul Antim Ivireanul: „Cu milostenia să îmblânzim pre Dumnezeu, dând cu dragoste milă din agonisitele noastre cele drepte, lipsiților, săracilor, streinilor, bolnavilor și celor ce sânt întru închisori. Și atunce vom fi și noi miluiț«i» de Dumnezeu, după cum zice la cele zece fericiri; iar de vom da milă din jafurile ce facem, mai multă osândă vom câștiga, și de să va luneca cineva cu firea și va zice în mintea lui că nu știu ce gră«i»esc […]. În ce chip? Cu lacrămi, cu inima înfrântă și cu gând ca acela ca să nu mai faci după aceia strâmbătate nimănui, nici să jăfuiți și apoi, atunce va fi acea milostenie primită; care lucru să poate încredința și de pe Zacheu, că au zis: «Iată, jumătate de avuția mea o dau săracilor și de am năpăstuit pre cineva cu ceva îi întorc împătrat» [Luca 19, 8], […] adecă au făcut cu gând și cu inimă ca a lui Avraam acea milostenie, iar nu ca unii dintre noi ce fac jafuri și fac câte sînt mai rele pre pământ, apoi să duce cu gând ca acela ce dă vreunui popă să‑i facă sărindariu ca să i se iarte păcatul și el tot cu totul stă în tina răutății. Nu așa, ticăloșii de noi, nu așa, că Dumnezeu nu să înșală!” (Sf. Antim Ivireanul, „Cuvânt de învățătură la Dumineca lăsatului sec de brânză”, în: Opere..., pp. 38‑39). Sfântul Antim Ivireanul aduce aici în discuție exemplul mai‑marelui vameșilor Zaheu, care, fiind în fața Domnului nostru Iisus Hristos, a promis să dea jumătate din averea sa săracilor și să despăgubească cu o sumă de patru ori mai mare pe cei care îi nedreptățise. Însă, adaugă Sfântul Antim, chiar dacă averea lui Zaheu era clădită pe nedreptate, Hristos a primit milostenia sa deoarece acesta se lepădase de modul său viclean de a trăi și a gândi și nu mai dorea să săvârșească aceleași nedreptăți. Însă dacă omul vine și vrea numai să dea o donație ca să fie el împăcat sufletește, dar nu dorește să părăsească faptele nedrepte, atunci trebuie mustrat și sfătuit să se lepede mai întâi de faptele sale rele și să se pocăiască și apoi să vină și să aducă darul său. Altfel, devii părtaș la faptele sale cele nedrepte și le încuviințezi tacit.

Laudele fără încetare

Sfântul Antim Ivireanul remarcă la un moment dat: „Iară noi acum, de facem vreodată cuiva vreun bine sau vreo îndemână, cît de puțin, o facem mai mult cu fățărie, pentru ca să ne laude oamenii și de nu să va supune întru toate, după pohta noastră, vom să‑i scoatem binele acela pe nas, împutându‑i totdeauna și blestemându‑l, îi zicem să‑l osândească bine ce i‑am făcut și ne lăudăm cătră unii și cătră alții. Dară dascălul nostru Hristos nu ne învață așa, ci zice: când facem milostenie sau alt bine «să nu știe stânga ce face dreapta» [Matei 6, 3]” (Sf. Antim Ivireanul, „Cazanie la Sfântul Nicolae”, în: Opere..., pp. 52‑53). Aici regăsim o altă problemă a celor care încearcă să facă milostenie și anume dorința de a se lăuda, de a spune tuturor cât de mult bine au făcut ei celor din jur. În plus, unele persoane nu se abțin nici de la reproșuri adresate celor pe care i‑au ajutat de‑a lungul timpului arătând prin aceasta o lipsă de discernământ și de minimă politețe comparabilă numai cu a celor care trăiesc în sălbăticie. Milostenia însoțită de laude și de această cruzime îl transformă pe cel care o oferă într‑un mod rău, nu într‑unul bun. Trebuie să încercăm pe cât posibil să ne ferim de acest mod greșit de a face milostenie și să începem să facem lucrurile așa cum ne‑a învățat Dumnezeu: „Mai sunt și alte feliuri de milostenii; că de vei îndemna pre cineva să facă vreun bine, milostenie iaste; de vei sfătui pre cineva la lucrurile cele su­fletești, milostenie iaste; de vei mângâia inima vreunui scârbit cu cuvinte, milostenie iaste și, în scurte cuvinte, de vei da un pahar de apă rece cuiva, în numele lui Hristos, adevărat să știi că nu‑ț(i) vei piarde plata […]. Iată dară că să pot face milosteniile și fără bani; ci numai pentru multa a noastră mândrie ce ne înălțăm și ne trufim, ca când am ajunge tocma«i» la ceriu și ca cum niciodată nu vom să murim, așa hrăpim și lăcomim și sântem porniți cu totul spre răutăț(i), cât nu ne putem opri. Și nici cuvintele lui Dumnezeu ne domolesc, nici munca iadului ne înțelepțește” (Sf. Antim Ivireanul, „Cuvânt de învățătură la Dumineca lăsatului sec de brânză”, în: Opere..., pp. 103‑104).

Așa cum mândria distruge interior orice faptă milostivă, la fel smerenia o înfrumusețează atât de mult încât adesea persoana care primește darul se bucură mai mult de modul cum îl primește decât de obiectul sau suma de bani primită. Nu degeaba se spune în Vechiul Testament: „Oare nu este mai bun cuvântul decât darea cea bună? Şi amândouă sunt la omul cel darnic. Nebunul scoate ochii cu dojenile lui şi darul celui pizmaş face ochii să lăcrimeze” (Eccleziasticul 18, 17‑18)