„Sfântul Constantin, un Împărat Apostol“

Îi cinstim astăzi pe Sfinţii Mari Împăraţi, întocmai cu Apostolii, Constantin şi mama sa, Elena, în anul omagial închinat lor de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul împlinirii a 1.700 de ani de libertate religioasă acordată creştinilor. Despre paradigma împăratului Constantin în simfonia Stat-Biserică şi despre moştenirea lăsată Europei de acest conducător sfânt ne-a vorbit Înalt Preasfinţitul Părinte Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos.

Înalt Preasfinţite Părinte Arhiepiscop Casian, este Sfântul Împărat Constantin modelul conducătorului european creştin?

Nu este simplă abordarea acestui aspect în iconomia unui interviu. Mai înainte de toate, Sfântul Constantin este modelul omului lui Dumnezeu convertit în chip minunat. Preocupat la început de puterea lumească, fiu de împărat, crescut şi educat în mânuirea armelor, în momentul unei lupte militare grele, are şansa de a descoperi o altă armă biruitoare, Sfânta Cruce, pu­terea şi iubirea lui Dumnezeu. În toată istoria împăraţilor romani, Sfântul Constantin face o excepţie, întrucât el crede în puterea Sfintei Cruci, deşi era încrezător în puterea armelor şi în tactica militară. De aici în­ce­pe, practic, o nouă etapă, atât pentru el, cât şi pentru umanitate: asocierea lui Dumnezeu nu numai pentru o luptă importantă, ci acceptarea Lui ca inspirator permanent în toate luptele pe care le are cu sine însuşi, în familia sa, în armată şi apoi la conducerea imperiului. Puterea lui Dumnezeu îl ajută să cu­ce­reas­că paşnic Imperiul Roman de atunci. Pentru a-l conduce, el se inspiră din lucrarea sfântă a Bisericii, care abia ieşea din perioada cruntelor persecuţii ale înaintaşilor săi. El îndreaptă ero­rile acestora, şi nu doar opreş­te persecuţiile, ci le con­dam­nă şi proclamă, în mod so­lemn, libertatea ca dar oferit de Dumnezeu omului. Această li­ber­­tate o garantează în imperiul său printr-o legislaţie adecvată. Aşa a rodit, în timp, în viaţa umanităţii şi a Europei, concili­a­ri­tatea, şi prin ea, împăcarea oamenilor cu Dumnezeu, spre a fi paşnici între ei. El observă că, după încetarea persecuţiilor po­li­tice ale împăraţilor romani, s-a născut în Biserică o controversă care a generat mari necazuri, din nefericire cu consecinţe du­re­roase, de dezbinare. Era vorba despre erezia lui Arie, care a luat proporţii mari în imperiu. Împăratul a înţeles că o Biserică dezbinată nu mai este o Biserică liniştită, iar această stare nu-l ajuta nici pe el, în dorinţa de unire a celor două părţi ale Eu­ro­pei, cea Occidentală cu cea Ră­săriteană, cum s-a şi întâmplat prin stabilirea capitalei în Răsărit. Aceasta s-a realizat în chip spiritual, dar cu urmări sociale deosebite. Astfel a fost convocat Sinodul I Ecumenic la Ni­ceea, cu scopul restabilirii păcii spirituale. Sinodul ne-a oferit Simbolul credinţei, Crezul, te­me­iurile doctrinare ale dreptei cre­dinţe şi „seminţele“ spiritu­a­le, care au rodit în sufletele oa­me­nilor unitatea socio-politică, unificarea Europei.

Ce rol are împăratul Constantin în punerea ba­ze­lor Europei creştine?

De aici a fost doar un pas până la realizarea unui imperiu, cu un singur împărat, care, devenind conducător unic, nu se comportă ca un stăpân autarhic şi absolut, ci înţelege că există o latură spirituală pe care el nu o poate sluji decât încurajând episcopii Bisericii să lupte, în continuare, pentru menţinerea unităţii Bisericii, unitate prin care el a putut vedea împli­nin­du-se astfel mari fapte în impe­riu. Putem spune că atunci s-a constituit, con­cret, Europa, pe ba­ze creş­ti­ne. Apoi el a ajutat Bi­serica, sprijinind-o în slujirea lumii. A văzut cum cea mai dis­ponibilă forţă slujitoare a lumii este cea inspirată de Dumnezeu, întrucât comuniunea în aceeaşi credinţă conduce la solidaritate, ca fapt al cooperării sociale. De aceea el a oferit toate mijloacele materiale Bisericii, pentru ca cei cu responsabilităţi spirituale să poată să răspundă dublei lor chemări: slujirea lui Dumnezeu şi slujirea oamenilor. Este, în fapt, una şi aceeaşi slujire, dar îndreptată spiritual către Dum­nezeu şi filantropic către oameni. De ase­me­nea, el a inaugurat un model nou de slujire a omu­lui în societate, fiind un asociat comun al Bisericii, fără să-şi impună autoritatea îm­pă­ră­teas­că Bisericii. Respectând Bi­se­rica, el a ajutat-o să-şi poată în­deplini misiunea ei în lume. Legislaţia lui are efecte pozitive, ce se re­gă­s­esc, în parte, şi astăzi în viaţa Bisericii. El nu a redus ajutorul la cerinţele Bisericii din pe­ri­me­trul lăcaşurilor de cult, ci s-a oferit a fi slujitorul laic al soli­ci­tă­rilor sociale ale credincioşilor. A dat Bisericii proprietăţi, după mode­lul primelor comunităţi creştine de la Ierusalim, dorind ca exemplul său să se perpe­tu­e­ze în noua stare de lucruri. Aşa s-a promovat, prin Biserică, via­ţa creştină în limitele mo­ra­li­tă­ţii, ajutând creştinii să se impu­nă în lume prin conduita lor co­rec­tă. A ajutat apoi Biserica să dez­volte latura spirituală, întru­cât în acea perioadă se constru­iesc biserici şi se dezvoltă considerabil cultul şi cultura, astfel încât timp de un mileniu întreg uma­ni­tatea a prosperat atât spiritual, cât şi material dato­ri­tă în­ţe­leptei politici a împăratului Constantin. Aceasta, tocmai pen­tru că a înţeles şi a ajutat Bi­se­rica în slujirea ei. Astfel, el este mai curând un „Împărat Apostol“ decât un model de conducător eminamente politic. El este un model, bineînţeles, pentru toţi cei care doresc să abordeze, în orice context istoric, această grea responsabilitate de conducător de oameni. Sfântul Constantin ne arată însă că nu putem conduce oameni dacă noi nu ne lăsăm conduşi de Dum­nezeu în Biserică, întrucât ea a primit şi are modelele de­să­vâr­şi­te prin sfinţi, prin învăţătura Sa şi prin viaţa morală şi ne învaţă cum să slujim oamenilor. Slu­jind lui Dumnezeu, slujim oamenilor! Este foarte important să regândim echilibrat, dar profund, relaţia dintre slujirea prin Biserică a omului, dar şi prin efortul conducătorilor desem­naţi să ajute oamenii. Con­vin­ge­ri­le spirituale ne ajută pe toţi să realizăm comuniunea şi dialogul, spre a aşeza înaintea ori­că­ror priorităţi iubirea de Dum­nezeu, din care se naşte iubirea faţă de aproapele.

Care este moştenirea lăsată de Sfântul Împărat Constan­tin Europei?

Exemplul Sfântului Constan­tin pentru umanitate este atât de însemnat, încât nu s-ar putea evalua astăzi nici tezaurul spiritual al lumii şi nici înţeleapta cooperare dintre cre­dinţă şi so­ci­e­­tate. El este promotorul me­sa­ju­lui creştin deschis ca o floare, spre soare, în care se regăsesc toţi cei care doresc unitate pe plan zonal, naţional, european şi mondial. Sfântul Constantin ne atrage atenţia că aceste în­cer­cări de a realiza unitatea oamenilor, fără axul spiritual ca o res­ponsabilitate iubi­toa­re faţă de toţi ceilalţi, fără respectarea poruncilor lui Dum­nezeu şi fără o atitudine corectă faţă de lucra­rea Bisericii în viaţa oamenilor, nu sunt realizabile. Fără repere creştine şi fără valori spirituale şi morale, doar pe temeiuri economice şi politice, nu este aşa de simplu de refăcut nici măcar teoretic unitatea de odinioară a Europei. Creştinismul a contribuit decisiv în perioada Sfântului Constantin, şi în cea ur­mătoare, la evoluţia men­ta­li­tă­ţii, a culturii creştine, a artei şi a patrimoniului, în cel mai civilizat continent al lumii, Europa. Nu se ştie dacă Europa ar fi ceea ce este astăzi, cultural şi patrimonial, fără Sfântul Constantin cel Mare şi fără Biserică.

Este, aşadar, foarte necesară aprofundarea temei rolului Sfân­­tului Împărat Constantin în construcţia, promovarea şi apărarea unităţii continentale, dar în cadrele perene ale tra­di­ţiei luminoase constantiniene. Sfân­tul Constantin este proto­ti­pul conducătorului-apostol. A­pos­­tolatul, ca jertfă şi slujire a celorlalţi, este net superior do­rin­ţei de a stăpâni oamenii doar pe etape şi fără viziune şi rea­lism.

Acest împărat a fost canoni­zat de Biserică pentru faptele lui cu adevărat măreţe şi cura­joa­­se. Pentru aceste fapte de slu­ji­re a lui Dumnezeu prin slujirea oamenilor, el s-a bucurat de atenţia în timp a umanităţii. O prestigioasă instituţie culturală din Occident numără cam 15.000 de titluri de carte închinate Sfântului Constantin cel Mare! Ce ne poate spune aceas­ta nouă, celor de astăzi? De aceea, credem că în Biserica Or­to­doxă Română, la toate ni­ve­lu­rile, timp de un an de zile vor fi evidenţiate mărturii impresio­nante, atât istorice, cât şi cultu­rale, liturgice şi spirituale, patrimonial-artistice, care să justifice pe deplin inspirata propunere a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel către Sfântul Sinod de a cinsti cum se cuvine libertatea creştină în responsabilitatea slujirii prin Biserică a societăţii, după modelul Sfântului Con­stan­tin. Iată, la 1.700 de ani de la proclamarea, la Milano, a ac­tu­lui de libertate, revenim cu ma­re folos la sursele creştine ale temeiului slujirii din libertate! Libertate pentru slujirea oamenilor prin Biserică, libertate de a ne iubi semenii, libertate de a ne iubi Biserica, poporul, ţara în umanitatea întreagă.

Despre Sfântul Împărat Constantin cel Mare s-a scris enorm, biblioteci întregi. Cum trebuie să citim cărţile care uneori îl laudă, alteori îl blamează?

Orice lectură are limitele ei de înţelegere şi de interpretare. În primul rând, depinde de un­ghiul de analiză şi de prezentare a uneia sau alteia dintre laturile activităţii Sfântului Constantin. Există o latură teologică, bisericească, întotdeauna corespunzătoare faptelor lui consemnate în Bi­se­rică şi ale căror efecte se văd până astăzi, fie în viaţa spirituală, învăţătorească, li­tur­gică şi social-filantropică a Bisericii, fie în viaţa culturală a societăţii.

Există, de asemenea, o direcţie a lecturii neutre, care ca­u­tă mai ales faptele împăratului. Acestea sunt fapte înscrise în cadrele unui conducător de imperiu. Regulile imperiului sunt clare, iar împăratul conduce după anumite legi.

În al treilea rând, o altă ori­en­­tare, deloc neutră, este a celor ce contestă rolul de apostolat. Contestă chiar apro­pi­e­rea dintre împărat şi Biserică, dar şi de slujirea umanităţii de către Sfân­tul Constantin prin Bise­ri­că şi cu Biserica! În­tru­cât în isto­rie se cunosc atâtea tensiuni, îna­inte de simfonie, în timpul sim­foniei şi după sim­fonie. Ni­cio­dată nu se va găsi în această privinţă un model ideal. Modelul apostolatului Sfântului Constan­tin rămâne valabil pentru timpul lui şi pentru cei care au dezvoltat, după aceea, lucra­rea sa. Dacă Biserica a constatat că lucrarea lui este apostolat, el este un stâlp şi apostol al Bis­e­ri­cii. Pentru lumea secularizată, Sfântul Constantin nu este un model. Dimpotrivă. Doar printr-o citire foarte echilibrată şi aten­tă a tuturor aspectelor putem evi­ta excesele. Nu trebuie să ne exprimăm asupra vieţii lui decât în deplină cunoştinţă de fap­te­le, de operele şi de viaţa lui. Şi vi­ce­ver­sa, nu trebuie să abor­dăm viaţa Sfântului Împărat Constantin după acele surse istorice care nu înţeleg semni­fi­ca­ţia profundă a mutării capitalei im­periului de la Apus spre Ră­să­rit. Ar trebui să se ţină cont de mai noile cercetări ale foarte multor autori chiar occidentali, care au corectat poziţiile destul de intransigente ale înaintaşilor lor din secolele XVI şi XVII. Între eforturile politice şi economice de refacere a unităţii continentale am avea mult de câştigat dacă s-ar relua mo­delul şi exemplul cooperării Sfântului Constantin cu Biserica. Pro­babil că trebuie să prezentăm şi noi, creştinii, puncte de vedere con­vin­gătoare, astfel încât Europa să redescopere în Sfântul Constantin şi lucrarea lui, pe „apostolul“ care lucrează şi acum spre binele acestui vechi şi important continent. Pro­ba­bil programele culturale, spi­ri­tuale, care de altfel sunt promovate şi în comunitatea europeană, s-ar îmbogăţi mult dacă ar ţine cont de timpul şi lucrarea Sfântului Împărat Constantin. Sigur că nu este suficientă lectura vieţii şi slujirii ample şi complexe a Sfântului Constan­tin fără cu­noaş­terea slujirii sale prin Bi­se­rică. Noi trăim însă într-o socie­ta­te prea secularizată, care to­tuşi revine încet, în une­le si­tu­a­ţii, la po­zi­ţii mai conciliante, recu­nos­când Bise­ri­cii, în general, un rol important în educaţie, în cultură şi, din ce în ce mai mult, în promovarea slujirii sociale de pe temeiuri liturgice şi filantro­pi­­ce. Credem că nu unele sau altele dintre documentele păs­tra­te sau pierdute despre Sfântul Constantin cel Mare trebuie să ne preocupe aşa de mult, ci mai degrabă cu­noaş­te­rea ampren­te­lor fap­telor lui măreţe de pe teri­to­riul Eu­ropei, care s-au păs­trat, iată, de la el, atât în Apus, cât şi în Răsărit. Europa ar avea mult de câştigat dacă şi-ar re­a­şe­za programele strategice şi pe „lespezile“ puternice ale insti­tu­ţiilor Sfântului Constan­tin, atât spirituale, cât şi economi­ce şi, de ce nu, pe cele ale conciliarităţii privind politicile sociale, fie din estul, fie din vestul Europei.