Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop şi predania părinţilor filocalici

Un articol de: Sergiu Ciocârlan - 29 Noiembrie 2026

Spre sfârşitul anilor ’30 ai veacului al XX-lea, Sfântul Arsenie ajungea în Sfântul Munte. Cumva, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru neamul nostru românesc, se înnoia legătura aceasta mereu vie dintre spaţiul monahal aghiorit şi monahismul românesc. Sub povaţa stareţilor isihaşti Teodosie Domnariu şi Antipa Dinescu, Sfântul Arsenie a cunoscut bogăţia vieţii duhovniceşti. Smerirea în faţa lui Dumnezeu, dispreţul de sine şi lepădarea voinţei proprii i-au fost porunci pe care le-a păstrat cu scumpătate toată viaţa.

Cel mai de preţ odor adus de acolo în ţară a fost omul filocalic. Acest om, celor mai mulţi cu desăvârşire necunoscut, a uimit pe mulţi. Lăuntric, Sfântul Arsenie era aşa cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Fericit bărbatul care şi-a cunoscut slăbiciunea, căci această cunoaştere îi va fi temelie şi început al oricărui bine. Însă nimeni nu poate cunoaşte slăbiciunea, dacă nu l-ar năpădi dovezile neputinţei… Căci din cumpănirea neputinţei sale cu ajutorul lui Dumnezeu, va recunoaşte cineva măreţia acestui din urmă… Cine însetează după ajutorul lui Dumnezeu, unul ca acesta se roagă cu ardoare. Şi cu cât mai mult se roagă, cu atât mai smerită îi va fi inima” (Cuv. XXI, în Practica vieţii monahale de Sfântul Arsenie de la Prislop - ­Deva, 2019, pp. 62-63).

A îndemnat oamenii să tindă spre făptura cea nouă

Ceea ce a părut multora ca o tulburare, că nu înţelegeau chipul acesta duhovnicesc, a fost curajul nemaiîntâlnit de a se smeri. Sfântul Arsenie nu doar că nota atent cuvintele Sfântului Isaac Sirul, ci cunoscuse adâncimea lor şi nu ieşea din hotarele acelor înţelesuri. Se întorsese din Sfântul Munte cu acea hotărâre neclintită de a-şi strânge sufletul din tot ceea ce întunecă cunoştinţa, ţinându-şi comoara sub pază.

Monahismul ca lucrare vie nu poate fiinţa în plan psihologic. Hotarul tras de Sfântul Arsenie, din anii ’40 ai veacului trecut, a fost unul care punea în lumină făptura cea nouă, ducând mai departe, prin ceea ce a făcut din sine însuşi, predania stareţilor aghioriţi şi a părinţilor filocalici.

Astfel, într-o epocă în care monahismul românesc trecea prin mari cumpene, cea ideologică şi cea a întârzierii în plan psihologic, ultima fiind de departe răul cel mai mare, Sfântul Arsenie răsărea ca o strălucită şi desăvârşită expresie a tradiţiei monahale mai presus de fire. „Calea călugăriei nu e o cale după firea aceasta, ci una mai presus de fire - spunea Sfântul Arsenie. Frumuseţea ei atrage, dar, pe drum, puterile
s-aleg: unora le cresc, altora le scad. Cercările, aceleaşi cercări, pe unii îi întăresc, pe alţii îi slăbesc. Cercarea cea mai greu de trecut, când ai rămas pe plan psihologic, e frica de smerenie, mai ales când seamănă a umilire sau a înjosire. În faţa sentimentului de frică dai un examen: te birui pe tine însuţi, te depăşeşti sau baţi în retragere? Teama te duce spre una din aceste două direcţii, altfel opuse: sau trezeşti în sufletul tău curajul ­de-a privi realitatea în faţă, aşa cum e, şi prin aceasta creşti sufleteşte şi birui trupul; sau, în cazul negativ, te copleşeşte frica şi aceasta se întinde peste toate adevărurile, te închizi în rătăcirile tale, în prejudecăţi. De o iei aşa, atunci întotdeauna faci pe altul vinovat de greşelile tale, conflictele cu alţii nu se mai termină, teama de pedeapsă creşte, ba inconştient te pedepseşti singur prin nevroze sau boală. Leacul ar fi eliberarea de mecanismul sentimental de copil, dezlegarea din riscurile fanteziei. Seninătatea e făcută din temeri învinse. Frica înseamnă nevoia unei depăşiri, chiar dacă aceasta s-ar face cu curajul de frică” (Ibidem, p. 65).

Încercat de multe ori în timpul vieţii

O jumătate de veac, fie în mănăstire, fie în afara ei, Sfântul Arsenie a păstrat chipul acestui monahism, răbdând toate încercările grele şi dureroase pe care foarte puţini le-ar fi răbdat. Şi mulţi s-au mirat de liniştea pe care o avea în închisori, în anchete, în izgoniri şi-n răstigniri. Putea un om să rabde toate acelea, ba chiar şi moarte pe cruce? Nu s-au priceput a răspunde…

Răspunsul a venit printr-o practică autentică a vieţii monahale care a ieşit din îngustimile planului psihologic şi s-a ridicat la ceea ce monahismul este în fiinţa sa - restaurare. Sfântul Arsenie a propovăduit cu viaţa înnoirea minţii, însă s-a lovit de multe împotriviri, socoteli omeneşti, îngustimi psihologice. Având o astfel de conştiinţă monahală, făcea o radiografie precisă a acelui monahism psihologic, prizonier al patimilor minţii: „Omul nu vrea cu adevărat să iasă din stufărişul patimilor minţii. Nu vrea să lepede întru totul slava deşartă. Nu-i place starea duhovnicească a îndreptării. Nu mai are înţelegerea ei. De aceea şi vorbesc cam aşa: bucuros şi-ar îndrepta scăderile, dacă ar fi trataţi frumos, cu vorbă blândă, mai duhovnicească, dar aşa… Aşadar, ar trebui să spunem cuvinte frumoase lăstarilor sălbatici, fără să punem mâna pe foarfece. Aceştia nu văd că pentru ei sunt mai bune măsurile decât sfaturile. Iar când nu mai văd nimic bun, atunci s-au smintit. Nemulţumiţi de călugăria ­adevărată, evadează în domeniul fanteziei, unde îi aşteaptă mincinosul cu mare bucurie. El li se face mângâiere, arătându-le că ei au dreptate…“ (Ibidem, p. 64).

Având de la Duhul Sfânt priceperea că avea darul deosebirii lucrurilor şi dobândise „ştiinţa ştiinţelor”, anume ştiinţa îndumnezeirii omului, Sfântul Arsenie a restaurat monahismul românesc prin aceea că a arătat cum trebuie să iasă monahul din zona închipuirilor, depăşind vârsta copilăriei. Asprimea şi-a arătat-o în primul rând sieşi. Mai înainte de a grăi despre curajul smereniei, el însuşi îl dobândise. Aceasta înseamnă bărbăţie duhovnicească şi, în fond, pe aceasta se întemeiază monahismul.

Odată cu Sfântul Arsenie, nu doar monahismul din Ardealul vitregit atâtea secole de viaţă mănăstirească, ci întreg monahismul a căpătat o vână din care, printr-o sevă nouă şi o energie nemaiîntâlnită, s-a reconectat la cugetarea patristică, a reînviat, am spune, deşi renaşterea se înfăptuieşte pe măsură ce monahii însişi se ridică la măsura acestei căi a sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii. Calea a fost deschisă de un viteaz nevoitor, cu multă jertfire de sine, căci Sfântul Arsenie a fost de departe un atlet al răstignirii de sine. Rămâne să se hotărască cei care vor să o urmeze, fiindcă nu este deloc uşoară.

Cuvintele Sfântului Arsenie n-au fost niciodată poveşti, ci ajutor real pentru a scoate monahismul din stadiul prunciei şi pentru a dobândi acea conştiinţă călugărească de mare însemnătate pentru întregul Adam: „Pentru calea călugăriei trebuie sănătate deplină şi maturitate de minte. Mecanismul vieţii duhovniceşti nu se declanşează decât în sufletul care are curajul umilinţei. Înjosirea în faţa lui Dumnezeu, dispreţul de sine şi lepădarea voinţei proprii, iată cele trei arme ale sufletului” (Ibidem, p. 65).

A pătimit mai mult din partea celor care reduseseră monahismul la o viaţă psihologică

Problematica este complexă. Mulţi care au fost puşi în faţa ei s-au descurajat. Marile acuzaţii împotriva Sfântului Arsenie ­s-au bazat pe fondul acesta de slăbire a poziţiilor duhovniceşti pe care sfântul le voia întărite, reînnoite, participând integral la Duhul Bisericii, nu la patimi şi îngustimi omeneşti. Paradoxal, Sfântul Arsenie a pătimit mai mult din partea celor care reduseseră monahismul la o viaţă psihologică din care scoseseră cu totul ABC-ul călugăriei, decât din partea puterii politice. Durerea sa cea mare a fost slăbirea vieţii monahale, deturnarea înţelegerii sensului înalt pe care aceasta îl are, anume „consolidarea minţii în starea smereniei - singura stare normală a minţii” (Idem, Scrieri inedite, p. 201).

Întrebările fireşti care s-au născut referitor la chipul în care un părinte duhovnicesc îşi creşte ucenicii şi lasă în urma lui o predanie duhovnicească au rămas pentru mulţi suspendate destulă vreme. S-au încercat răspunsuri pornind din locuri nepotrivite înţelegerii staturii duhovniceşti a Sfântului Arsenie. În lumina acestei perspective şi poate nedrept de simplificate analize asupra personalităţii uriaşe a Sfântului Arsenie, primim şi răspunsul care se constituie el însuşi o dureroasă realitate istorică şi duhovnicească. Anume că, deşi redeschisă calea aceasta cu multe stăruinţe şi sforţare a duhului, ea a rămas prea rar îmbrăţişată, prea puţin străbătută.

„Ei au văzut şi n-au putut merge pe acea cale”

Nimeni n-a putut să-i urmeze desăvârşit, asumându-şi toate consecinţele unui astfel de drum. Cu toate că povăţuitorul duhovnicesc răsărise ca o mlădiţă prea aleasă în acest neam românesc, totuşi ucenicii l-au părăsit şi nu l-au înţeles. Dorinţa sa de a naşte o mănăstire de călugări s-a izbit de acest neajuns al lipsei de următori. Ei au văzut şi n-au putut merge pe acea cale. Fie din superficialitate, fie din alte motive, n-au ales calea şi nici povăţuitorul. „Mulţi - spunea Sfântul ­Arsenie - din motive endocrine, din uşurătate, din lene sau din mecanisme sentimentale s-au ­fixat în vârsta copilăriei şi au rămas cu o minte de prunci. De multe ori se întâmplă şi fenomenul împuţinării de minte. Anii merg spre bătrâneţe, mintea spre copilărie. Fenomenul acesta de înapoiere a minţii e unul din cele mai triste” (Idem, Practica vieţii monahale, p. 64).

Şi poate că de aceea şi Dumnezeu, pus în acest impas, a schimbat planul. Bineînţeles că nu cunoaştem noi cele ale lui Dumnezeu. Însă-I ştim bunătatea. A dăruit un om Bisericii şi acestui neam, însă neamul nu a răspuns chemării puternice pe care a făcut-o Dumnezeu prin acest proroc din vremurile mai din urmă. Nu vremurile nu au corespuns, ci oamenii. Aşa cale măreaţă şi aşa călăuză încercată rareori afli în istoria unui neam. Iar neamul nostru a primit un aşa dar, însă nu l-a preţuit pe cât i s-a dat. Şi atunci s-a luat de la el. Bunul Dumnezeu s-a folosit de un context potrivnic, deşi contextul n-ar fi putut vreodată opri o lucrare de o aşa însemnătate, anume reînnoirea omului şi renaşterea monahismului românesc, pentru a ne scăpa de urmările unei astfel de hotărâri.

Sfântul Arsenie şi-a continuat singur drumul său, luând pe umeri povara acestei căi unice prin frumuseţea ei, alegând a fi cunoscut de Dumnezeu şi necunoscut de oameni. Atunci când o generaţie nu se ridică la înălţimea unui om trimis de Dumnezeu…