Sfântul Dionisie Areopagitul sau despre onestitatea începutului

Creştinismul, înţeles ca mesaj şi doctrină, şi Biserica, privită ca întrupare şi asumare a acestei doctrine, suscită la onestitate, de la începuturile ei şi până astăzi. Superioritatea mesajului Mântuitorului Hristos, împropriat mai apoi de întreaga creştinătate, faţă de propovăduirea religiilor de mistere, de exemplu, este incontestabilă, iar această indubitabilitate a superiorităţii este oferită, paradoxal, chiar de simplitatea predaniei. Creştinismul se adresează tuturor, anulând graniţele sociale, intelectuale şi culturale ale posibilului de până atunci. Teoretic, oricine poate deveni creştin. Practic, însă, acest oricine este provocat la onestitate, înţeleasă ca reflexul persoanei şi personalităţii în ea însăşi.

Citim adesea cărţi de teologie care potenţează la maximum factorul divin (câteodată mergând chiar până la anularea umanităţii) în acceptul teandric de sorginte şi inspiraţie catehumenală. Omul, chiar şi în condiţia păgânătăţii lui, începe să vieţuiască precum un creştin primordial datorită iniţiativei dumnezeieşti, orientată concret şi descoperită în schema cineva-undeva-cândva. Acest lucru este în afara oricărei îndoieli. Suscitarea umanului liber se datorează, paradoxal, tocmai demersului divin schimbător al istoriei - atât comunitară, cât şi personală. Copleşirea umanităţii de către harul divin este însă posibilă şi, de aceea, consemnată ca atare în Sfânta Scriptură. Însă copleşire înseamnă învăluire sfântă, nu anulare arbitrară. Chemarea divină poate cunoaşte şi intensitatea drumului întreprins de Saul către Damasc, însă niciodată Dumnezeu nu elimină vreun element din algoritmul convertirii. Sfântul Dionisie devine creştin în urma cuvântării din Areopag a Sfântului Apostol Pavel, descrisă în Faptele Apostolilor, la capitolul 17. Viitorul sfânt al Bisericii făcea parte din elita intelectuală ateniană, reunită frecvent în Areopagul înţeles ca retortă a ideilor, unde „toţi atenienii şi străinii ... nu-şi petreceau timpul decât spunând sau auzind ceva nou“ (Faptele Apostolilor 17, 21). Convingerea auditoriului de superioritatea mesajului Evangheliei lui Hristos nu este nici pe departe atât de facilă, chiar dacă propovăduirea se înfăptuieşte de misionarul par exellence al Bisericii primare şi preeminenţa este clară. Respingerea învierii morţilor şi implicit a adevărului de credinţă creştin de către filosofii Atenei capătă conotaţii înrudite cu ironia. Eşecul incapacităţii de a depăşi barierele impuse de spiritualitatea propriei religii sau, mai bine zis, a propriei gândiri nu ţine de insuficienţa şi inconsistenţa logosului expus. Sfântul Apostol Pavel nu vorbeşte acum fiind mai puţin pregătit sau nebănuind importanţa discursului său pentru anvergura creştinismului. Însă auditoriul, înrădăcinat şi închistat de propria-i tradiţie, nu vrea şi nu ştie să fie onest. Cu câteva excepţii.

Dionisie este exponentul unei tradiţii multiple, care începe cu ştiinţa şi include arta, care se ancorează în mitologie şi totodată este orientată spre astronomie. Atenianul Dionisie, mesagerul şi purtătorul unei tradiţii seculare din perspectivă spirituală şi, în acelaşi timp, un rafinat gânditor (dacă analizăm cu atenţie opera sa teologică de mai târziu), este participant la discuţia iniţiată de Apostolul Neamurilor şi, ulterior, la dialogul dezvoltat din aceasta. Areopagul se transformă, pentru câteva clipe, în arenă, locul de înfruntare a două concepţii, a două mesaje sau a două doctrine: cea tradiţional-ateniată, reprezentată de Dionisie, şi cea creştină, expusă de Sfântul Pavel. Areopagitul Dionisie primeşte cuvântul creştin, filtrat mai apoi de întreaga sa personalitate, cu toată pluridimensionalitatea elementelor care au constituit-o. Dionisie are o calitate extraordinar de importantă în ceea ce înseamnă acceptarea unui alt început, cu altă structură şi dinamică diferită de experienţele trecute. Onestitatea, adică posibilitatea analizei comparative a ceea ce a fost cu ceea ce este, este actul personal ultim înaintea da-ului cristianizării. Onestitatea premerge începuturile, în cazul de faţă, cele creştine. Onestitatea exclude probabilitatea şi suspendă preconcepţiile. Convingerea constituie incipienţa, iar onestitatea reprezintă finalitatea curajului de a accepta începutul. Onestitatea, ca premisă a recunoaşterii şi a începutului bun, este cea care îl determină pe Sfântul Dionisie Areopagitul să afirme în Epistola I către Gaius terapeutul: „Întunericul e făcut să dispară de lumină şi mai ales de multa lumină. Cunoştinţele şi mai ales multele cunoştinţe fac să dispară necunoştinţa“. Ar fi fost oare posibile astfel de cuvinte fără onestitate?