Sfântul Grigorie Teologul despre grijile vieții
Intrarea în perioada maturității coincide cu asumarea responsabilităților. Unele dintre acestea ne plac, altele ne împovărează. Uneori, le resimțim ca fiind pe potriva calităților noastre, alteori ca potrivnice felului nostru de a fi. Și astfel iau naștere grijile, aceste poveri sufletești de care nici măcar sfinții nu sunt scutiți pe de-a-ntregul. Sfântul Grigorie Teologul ne oferă mărturia grijilor sale sufletești ca o mângâiere pe care o putem folosi și în micile noastre dificultăți cotidiene.
Fiind născut într-o familie stabilă financiar și care era respectată pentru integritatea și milostivirea de care dădea dovadă, Sfântul Grigorie Teologul a avut o tinerețe lipsită de griji. Principala sa preocupare la vremea respectivă erau studiile, cărora s-a dedicat cu râvnă, devenind un iscusit cuvântător și fin cunoscător al filosofiei antice - talente muncite, pe care le va utiliza în folosul Bisericii creștine mai târziu. Însă odată cu încheierea studiilor și primirea Botezului creștin, Sfântul Grigorie s-a întors la casa părintească, unde problemele îl așteptau nerăbdătoare. Tatăl său, bătrânul episcop de Nazianz, l-a lăsat o perioadă de timp pentru a-și hotărî singur drumul în viață. Însă fiul său șovăia, nehotărându-se nici pentru o carieră laică, nici pentru viața monahală alături de bunul său prieten Vasile cel Mare, nici pentru preoție sau episcopat. În fața îndoielilor și nesiguranței afișate fățiș, tatăl alege să îi ceară impetuos să primească preoția, argumentând că se simte slăbit și neputincios din pricina vârstei înaintate. Evenimentul în sine va prilejui fuga fiului la sălașul unde se afla prietenul său cel mai bun, Vasile cel Mare, unde va rămâne ceva vreme înainte de a ceda rugăminților parentale și a accepta hirotonia, fapt care va prilejui și făurirea minunatei sale apologii „Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont”, veritabil tratat despre preoție. Astfel încep grijile tânărului Grigorie, care afirmă într-un poem autobiografic: „Am purtat de grijă și am sprijinit cu toată puterea bătrânețea lor (a părinților, n.n.) - căci este un lucru foarte evlavios a acorda prima cinstire după Dumnezeu părinților, de la care vine și cunoașterea lui Dumnezeu -, i-am dus de mână ca să-mi asigur o bătrânețe primită veselind o bătrânețe; căci secerăm ceea ce semănăm. […] N-aș fi avut nicicând nevoie de vicisitudinile afacerilor; căci sunt o pasăre care zboară ușor. Era necesar însă să suport împreună cu bunul meu tată toate, și cele utile, și cele contrare, făcându-mă părtaș al afacerilor, nu al banilor” (Sf. Grigorie Teologul, „Despre viața sa”, în: Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz. Teologul și epoca sa, trad. de Cristian Pop, cu o selecție a Poemelor autobiografice în trad. diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, Ed. Deisis, 2002, pp. 302-303).
Trauma morții lui Cezarie
Anul 369 coincide cu o sporire a grijilor pentru Sfântul Grigorie Teologul. Este sinonim cu moartea fratelui său Cezarie, medic personal al curții imperiale, dar și vistiernic al acesteia. Cum la vremea respectivă funcțiile semnificative erau tratate cu respect în timpul vieții, dar, odată cu moartea celui care le deținea, începeau abuzurile, Sfântul Grigorie se trezește cu o sumedenie de cereri și petiții care îi cereau să achite împrumuturi fictive pe care fratele său le-ar fi contractat în timpul vieții. Sfântul constata cu amărăciune: „Unii sunt prieteni, dar asemenea unor dușmani. Înainte de a lua ceva te respectă, dar odată ce au luat, te urăsc. Așa cum atunci când un stejar cade lovit de vânturi puternice și oamenii îl înconjoară din toate părțile prădându-i ramurile, unul ia una, altul alta; sau când se rupe zidul împrejmuitor al unei vii, trecătorii o pradă fără milă alergând din toate părțile, iar mistrețul ieșind din pădure o devastează cu colții. Suferința îmi este plină de suspine, iar mâna mea n-are puterea nici să-i sature, nici să-i țină la distanță pe toți” (Sf. Grigorie Teologul, „Despre cele ale sale”, în: Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz..., pp. 285-286). Vârsta înaintată a părinților săi pune și treburile administrative ale bisericii din Nazianz și ale proprietăților tot în sarcina firavului preot, care se vede constrâns să renunțe pentru o vreme la studii și la viața dedicată contemplației duhovnicești și să se implice serios pentru a pune în rânduială tot haosul stârnit în jurul său. În alt loc, regăsim noi motive de supărare: „dările, urmare a proprietății, distrug oamenilor ziua liberă și le așază stavilă pe buze - faptul de a fi prins în zarva agorei pline de oameni și printre scaunele înalte [ale magistraților], de a mă îngriji de procese muribunde, de a suporta tiradele și a replica atacurilor, de a pătimi între firele sucite ale legilor, unde este încleștare și chin, iar cei răi au mai mult câștig de cauză decât cei buni și înșiși stăpânii legilor pot fi cumpărați de ambele părți, și orice ticălos care dă mai mult, acela este cel mai bun! Cine, departe de Dumnezeu și împreună cu astfel de oameni, ar putea scăpa de multe minciuni și înșelăciuni încâlcite? Fiindcă este necesar fie să fugi grabnic lăsând celor răi toate, fie să-ți înnegrești inima cu ticăloșii, căci cel ce se apropie de reaua suflare a unui foc puternic, acela poartă semnele triste fie ale focului, fie ale fumului” (Sf. Grigorie Teologul, „Despre cele ale sale”, în: Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz..., pp. 284-285).
Durerile episcopatului
Cu toate că alege inițial să fie un simplu ajutor al tatălui său în mica localitate a Nazianzului, Sfântul Grigorie va fi numit pe seama celui mai pretigios scaun din Răsărit, cel al Constantinopolului. Va petrece aici doar câțiva ani, timp în care va pune în rânduială capitala imperială dominată de arianism, va convoca al doilea Sinod Ecumenic (381) și va rosti câteva cuvântări care vor rămâne în istoria Bisericii și vor trasa hotărâtor drumul către recunoașterea dogmei Sfintei Treimi. În schimb, va suferi atacuri violente de ordin fizic și psihologic din partea comunității ariene, va fi înșelat de Maxim, un om pe care-l considera prieten și care-i vâna scaunul de episcop, va fi disprețuit fățiș de unii confrați și va deveni ținta unor intrigi la curtea imperială. Odată cu demisia sa din scaunul constantinopolitan, se va retrage la casa părintească, unde va duce o existență în smerenie și tăcere, eliberat complet de grijile care-l agasaseră fără încetare timp de mai bine de două decenii din viață. Atunci va scrie și următoarele cuvinte: „Unii cinstesc aurul, alții argintul, iar alții o masă grasă, jucării ale vieții acesteia. Alții frumoasele țesături de mătase, alții câmpurile pline de spice, iar alții staulele cu dobitoace. Pentru mine însă bogăția mare este Hristos, pe Care fie să-L văd cândva curat cu mintea goală, iar celelalte să le aibă lumea” (Sf. Grigorie Teologul, „Către sine însuși”, în: Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz..., p. 364). Uitat de mulți, neglijat de cei care-i datorau recunoștință, smeritul episcop își scrie durerile - poate și ca medicament pentru generațiile viitoare -, atent la cuvinte pentru a nu impieta în nici un fel pronia divină: „Altora dă-le, Împărate, o glorie lipsită de răutate. Mie îmi este plăcut să Te primesc și prin pătimiri și dureri” (Sf. Grigorie Teologul, „Tânguire”, în: Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz..., p. 365).