Sfântul Ierarh Ioan de la Râșca și Secu, pământeanul care‑și găsea odihna privind Cerul

Doamne, noi care am lăsat toate și Ți‑am urmat Ție, ce vom avea? Însutit veți avea și viață veșnică veți dobândi.

Ca în zile binecuvântate de altădată, pășim și astăzi pe urmele marilor sihaștri, ale voievozilor și ale celor care, în vremuri trecute, au viețuit sau au iubit aceste locuri. Astfel, ținutul din apropierea Mănăstirii Râșca și a mai recentei chinovii Sihăstria Râșcăi, construită pe o veche vatră sihăstrească unde s‑au nevoit monahi iubitori de rugăciune și liniște, ne cheamă la cinstirea unuia dintre acești isihaști, cunoscut sub numele de Sfântul Ioan de la Râșca și Secu, pe care Biserica Ortodoxă Română l‑a canonizat în anul 2008, dar pe care tradiția acestor locuri îl cinstește dintotdeauna ca pe un mare ierarh și sihastru.

În 30 august, Biserica cinstește mai mulți ierarhi, unii păstorind în veacurile de început ale istoriei Bisericii, iar alții în Moldova veacului al XVII‑lea, fiind doi dintre cei mai cunoscuți episcopi ai acestui tărâm binecuvântat: Sfântul Mitropolit Varlaam al Moldovei, cel care, iubindu‑L pe Hristos, a aflat profunzimea cuvintelor, mireasma poeziei și melosul liniștii, și Sfântul Ierarh Ioan de la Râșca și Secu, cinstit îndeosebi de obștile monahale, cărora le‑a fost pildă de viețuire. Acesta s‑a născut în Ținutul Vrancei, unde oamenii iubeau să lucreze pământul, dar își găseau odihna privind cerul. S‑au identificat cu istoria acelui loc și, în special, cu istoria Bisericii. De acolo au venit numeroși tineri, respectiv tinere, pentru a îmbrățișa viața monahală din ținuturile Neamțului și Sucevei. De asemenea, mulți de aici, în alte împrejurări, s‑au îndreptat către mănăstirile din Vrancea, cum este cazul Sfintei Teodora de la Sihla care s‑a nevoit o vreme la Mănăstirea Vărzărești, tocmai de unde Cuviosul Ioan a venit către Râșca.

Mănăstirea Râșca avea un statut deosebit în prima jumătate a veacului al XVII‑lea - ctitorie voievodală, zidită și iubită de Petru Rareș, căutată de mulți novici care doreau să devină împlinitori ai Evangheliei. Așa a fost Macarie, cunoscut drept cronicar, dar și Episcop al Romanului, ori Ioan, numit de către Biserica noastră de la Râșca și Secu, care a devenit monah la Mănăstirea Râșca în anul 1630.

Istoria Moldovei din acea vreme a fost marcată de numeroase evenimente de seamă, iar între ele se disting cu putere cele care au dat strălucire și statornicie vieții Bisericii: aducerea moaștelor Sfintei Cuvioase Parascheva la Iași, la numai 11 ani după venirea în viața monahală a Cuviosului Ioan. Încercările prin care au trecut Biserica, oamenii, localitățile și Țara Moldovei, cu nenumăratele incursiuni ale turcilor, tătarilor, cazacilor ș.a.; cu țara pustiită, cu oamenii aflați în sărăcie și în nevoi, n‑au reușit să‑i facă să‑și uite credința și legea.

În astfel de împrejurări, Ioan, devenit monah la Mănăstirea Râșca, a fost chemat să slujească Biserica în diferite locuri. În apropierea voievodalei mănăstiri a lui Petru Rareș, se leagă în mod firesc amintirea acestui loc, pentru că atât în vremea stăreției lui Ioan, cât și mai târziu, când a devenit ierarh, venea adeseori într‑un spațiu sihastru, unde se află o poiană, numită Poiana lui Ioan, poposind adeseori pentru rugăciune, după modelul altor nevoitori. Despre aceștia un călător străin mărturisea că, venind în Moldova, a văzut cum codrii foșneau de mulțimea sihaștrilor cu bărbi fioroase, care trăiau departe de lume, hrănindu‑se cu ciuperci și fructe, umblând iarna pe urmele fiarelor și încălzindu‑se cu dogoarea rugăciunii neîncetate, atât de dorită de isihaști.

Locul a păstrat amintirea lui Ioan, care a plecat către Secu și apoi către mănăstirea înființată pentru câțiva ani în Cetatea Neamțului, în vremea lui Vasile Lupu, acolo adăpostindu‑se nu doar avuțiile familiei voievodului, ci chiar și membrii ei în vremuri de restriște.

Când era stareț la mănăstirea din Cetatea Neamțului, a cunoscut o copilă, dintre numeroșii prunci care erau aduși la biserică de părinții lor. Copila era fiica lui Joldea, armașul (păzitorul) Cetății Neamțului, și avea să devină peste ani monahia, apoi pustnica Teodora, cea cunoscută drept Sfânta Teodora de la Sihla. Ioan i‑a fost duhovnic cel puțin 15 ani, îndrumând‑o către viața monahală. O mare mulțumire pentru nevoitorul, devenit mai târziu ierarh la Huși timp de șapte ani și la Roman timp de unsprezece ani, a fost aceea de a fi prieten cu mulți sfinți și cu sihaștrii care se nevoiau în ținuturile rareori călcate de piciorul oamenilor.

Numeroase nume vor fi uitate, iar altele, multe, sunt cunoscute numai de Dumnezeu. Din cele pe care le știm, Teodora de la Sihla a fost apropiată de Sfântul Ioan de la Râșca și Secu, de Varlaam, Sfântul Mitropolit al Moldovei, cărturarul și prietenul lui Vasile Lupu, prieten și rudenie a lui Ioan de la Râșca și Secu. Dosoftei, Sfântul Mitropolit al Moldovei, îl numea pe Ioan arhiepiscopul cel sfânt și minunat. Deși atunci Eparhia Romanului nu avea această titulatură, numele unor ierarhi care au păstorit acolo sunt menționate cu cinstirea de arhiepiscopi sau chiar mitropoliți. Dacă a fost arhiepiscop, este important; dar dacă a fost sfânt și minunat, cu atât mai folositor pentru el și pentru noi, care‑i cinstim pomenirea.

Ce învățăm din viața acestui nevoitor legat de Mănăstirea Râșca și de Mănăstirea Sihăstria Râșcăi, ridicată aproape de locul nevoințelor sale? Ar trebui să învățăm că nimic nu este mai important decât prietenia cu Dumnezeu. Legătura cu oamenii este adeseori înșelătoare și trecătoare. Comuniunea vie cu Dumnezeu este singura care rămâne statornică, nu doar aici, ci mai ales în lumea de dincolo. Viața își află adevăratul sens când omul se află în Dumnezeu și Dumnezeu Se sălășluiește în el. Prietenia cu Dumnezeu rămâne virtutea cea dintâi a marelui nevoitor, stareț, ierarh și rugător pentru aceste locuri, dar și pentru toți cei care privesc la chipul viețuirii lui ca la o icoană, cum s‑au păstrat din vremuri trecute sfinții pământului românesc.

Nu întâmplător, la Râșca au venit oameni înstăriți, care au privit mai mult către cer decât către pământ. Numai așa se explică ridicarea într‑un timp scurt a unei asemenea mănăstiri în astfel de vremuri. Frumusețea ei nu este dată doar de pictură, de arhitectură, de podoabe, de prezența noastră, cât mai ales de recunoștința pe care o datorăm sihaștrilor, care s‑au nevoit aici în vremuri trecute.

Pământul românesc, deși a avut de‑a lungul istoriei sale numeroși potrivnici, are mulți rugători și prieteni în ceruri. Aceștia sunt Sfinții pe care‑i pomenim, între care și Sfântul Cuvios Ioan de la Râșca și Secu. Astăzi se împlinesc 340 de ani de la trecerea lui din această viață. S‑a mutat către Domnul în anul 1685. Au trecut acești ani și poate vor mai trece mulți ani și chiar veacuri, dar amintirea lui nu se va uita: prin această zidire, pentru oamenii minunați, care împreună cu părintele arhimandrit Mihail Bălan s‑au făcut prieteni ai Sfântului Ioan de la Râșca și Secu; așa cum Sfântul Ioan a iubit‑o pe Sfânta Teodora, copila îndrumată de el; l‑a iubit pe Sfântul Mitropolit Varlaam, pomenit și el în această zi; l‑a iubit pe Sfântul Ierarh Dosoftei; a iubit‑o pe Sfânta Parascheva, la ale cărei moaște s‑a închinat din ziua când au fost aduse la Iași, chiar în tinerețea lui. L‑a iubit pe Sfântul Ioan de la Suceava, ale cărui moaște au fost duse pentru aproape un veac, de aici, în pământ străin, chiar la puțin timp după trecerea la Domnul a Sfântului Ioan de la Râșca și Secu (1686).

Sfântul Apostol Pavel ne spune că sunt trupuri pământești și trupuri cerești. Una este strălucirea celor cerești și alta a celor pământești. Una este strălucirea soarelui, alta a lunii și alta strălucirea stelelor. Stea de stea se deosebește în strălucire... (1 Corinteni 15, 41).

În lumina pe care dorim s‑o primim de la Mântuitorul Hristos, îl rugăm pe Sfântul Ioan de la Râșca și Secu să fie mijlocitor înaintea Tronului Ceresc pentru obștea sihăstrită, pentru mulțimea pelerinilor și a slujitorilor Bisericii, episcopi veniți de departe, din pământ străin și din depărtări, de la fiii aceluiași neam, străbătând cale lungă, cum altădată voievozii veneau la marile sărbători ale Bisericii. Faptul că au sosit credincioși din toată țara, din județe diferite, unele chiar depărtate, arată că există multă credință și evlavie, pe care va trebui să le ducem mai departe, noi, cei strâmtorați cu felurite încercări.

Iar dacă lipsurile și necazurile ne copleșesc, să ne amintim că și Apostolii L‑au întrebat pe Mântuitorul: Doamne, noi care am lăsat toate, case, familii, alții au venit de departe, ce vom avea? Iar Domnul ne răspunde cu făgăduința pe care a făcut‑o ucenicilor Săi: Voi care ați lăsat toate și Mi‑ați urmat Mie, însutit veți avea și viață veșnică veți dobândi... (Matei 19, 29).