Sfântul Ieronim, starețul Mănăstirii Simonos Petras și al metocului de la Atena

Felul cum vorbea despre arhiman­dritul Ieronim Diakoghórghis anun­ța ceva special. Nu mi-a dezvăluit, atunci, demersurile pe care mănăstirea, dimpreună cu un grup de ucenici ai părintelui, le făcea pentru canonizarea părintelui lor duhovnicesc. Aveam să aflu acest detaliu îndată după hotărârea Patriarhiei Ecumenice, care l-a cinstit, canonizându-l după o viață plină de jertfă, nedrep­tăți și bucurii duhovnicești.

Arhimandritul Ieronim, născut în Asia Mică, în 1871, a trăit în Muntele Athos începând cu anul 1888. Avea 17 ani când a intrat în fascinanta lume athonită, fiind tuns în monahism cinci ani mai târziu, în anul 1893. De atunci a trăit o viață plină de nevoințe, ritmată de rânduială monahală, răbdare, ascultare și, mai ales, de îndurarea multor umilințe din partea celor care nu l-au înțeles și ascultat.

A fost contemporan cu mulți monahi cuvioși, care au avut și ei mireasma sfințeniei, dintre care îi amin­tim pe Codrat de la Caracalu, Atanasie de la Grigoriu, Filaret de la Constamonitu, Sava Duhovnicul, Siluan de la Rusikon, Atanasie de la Iviru, Tihon de la Kapsala și Nectarie de la Prodromu.

Ieronim a iubit mult Sfântul Munte. Erau vremurile care îngăduiau ti­ne­rilor să se îndrepte către mănăs­tire, iar mulți din Asia Mică, mai ales înainte de sfârșitul primului pă­trar al veacului al 19-lea, se îndreptau către chinoviile athonite. Din păcate, atunci, ca și altădată, exista încă o polarizare a vieții monahale în funcție de diferitele regiuni de proveniență (Capadociei sau Asia Mică), cu conse­cințe nu tocmai benefice viețuirii du­hov­nicești. Marii stareți, cum a fost și Sfântul Paisie de la Neamț, au militat pentru armonie dincolo de obârșia viețui­to­rilor.

Despre arhimandritul Ieronim au vorbit numeroși ierarhi, preoți și monahi, oameni simpli sau persona­li­tăți de seamă ale societății de atunci, unii dintre ei din ipostaza de fii duhovnicești. Câțiva au lăsat mărturii minunate despre dragostea fără seamăn a duhovnicului lor. Cei mai mulți dintre ei l-au cunoscut în vremea când era plecat din Muntele Athos, fiind stareț al Metocului „Înălțarea Domnului”, al Mănăstirii Simonos Petras din Atena.

Starețul Ieronim avea o smerenie rar întâlnită, ceea ce-l făcea să-și recunoască sărăcia duhovnicească fără urmă de falsă modestie sau căutare de admirații facile. Deși era nevoitor, iubind lucrurile duhovnicești, multe dintre virtuțile lui au rămas ascunse. A rămas întipărită în memoria multora marea iubire pe care o avea față de Dumnezeu și aproapele.

Toți cei care l-au întâlnit amintesc despre darul înainte-vederii, despre înțelepciunea și discernământul pe care le dobândise, roade ale numeroa­selor osteneli, depuse din straja dimi­ne­ții până în noapte. Mulți au mărtu­risit că, dincolo de latura sa autodidactă, fără studii de specialitate și di­plome universitare, știa foarte multe lucruri, mai ales în ceea ce privește tai­nele războiului duhovnicesc. Era un bun povățuitor și duhovnic, ajutând pe mulți să ajungă la limanul fă­găduit, făcându-i să conștientizeze că în viața creștină e necesar să învețe să-și poarte unii altora greutatea păcatelor, pentru că doar slujirea comunitară poate împlini nepu­tin­țele personale. Cuvintele și îndemnurile sale erau so­licitate, adesea, de ucenici, cărora le răspundea prin epistole, singura for­mă de comu­nicare în anii respectivi.

Din întreaga corespondență transpar iubirea și atenția părintelui duhovnicesc față de fiii săi. Era adeptul îndreptării și al povățuirii. Nu era un om care folosea cuvinte grele, aspre, căutând să aducă pace și bucurie prin sfaturile sale. Puterea cuvântului său nu era alimentată de pofta de dreptate sterilă. Nu era justițiar, ci irenic și iertător.

Știm că în vremea când a condus Mă­năstirea Simonos Petras a dus la bun sfârșit numeroase lucrări, cu toate că Satana, potrivnicul binelui și al oamenilor virtuoși, stârnea adeseori tulburare. A acceptat, până la urmă, calea surghiunului, învățând de la cei care s-au nevoit înaintea lui, numeroși cuvioși și sfinți, să prețu­iască nu recunoștință de la oameni, ci răsplată în ceruri.

Unul dintre biografii săi l-a considerat pe Ieronim de la Simonos Petras un nou Iosif, împărțitor de grâu în Egiptul Atenei, la Metocul „Înăl­ța­rea Domnului”, declarând că pustiul Muntelui Athos l-a pregătit, vreme de 40 de ani, să ofere mulțimilor flămânde și însetate hrană și pace duhovnicească, într-o lume împresurată de griji, ispite și depărtare de Dumnezeu.

În acei ani, Atena era considerată un oraș sterp duhovnicește, însă acest monah misionar din Asia Mică, trăitor la Athos, se vedea trimis să „pescuiască” lumină acolo unde înflorea întunericul, aducând bucuria și nădejdea rugăciunii unei lumi care se depărta de Dumnezeu.

A început cu slujbe, rânduieli atho­nite, răbdare multă, iar apoi, pentru un sfert de veac, a spovedit și a împăr­țit oamenilor binecuvântări, iertare și speranță.

Nu a judecat, deși mărturisea că i-a fost greu să audă unele spovedanii și, mai ales, i-a fost greu să înțeleagă împietrirea inimilor oamenilor. Suferea cu cei care suferă, căutând să se facă tuturor toate. Atitudinea lui, misiunea pe care a împlinit-o, răbdarea și iubirea fără margini i-au ajutat pe unii să se întoarcă la Dumnezeu. Îi sfătuia pe fiii duhovnicești să citească din cuvintele Sfintei Evanghelii, din viețile sfinților, aducându-le aminte exemplele celor care înaintea lor au reușit să se apropie de Dumnezeu prin înaltă trăire.

Unii au spus că Sfântul Nectarie și părintele (sfântul de acum) Ieronim Simonopetritul au avut un rol deosebit pentru revigorarea vieții duhovnicești din Grecia, la începutul veacului al 20-lea.

Dacă Sfântul Nectarie era foarte cunoscut, arhimandritul Ieronim se ascundea de oameni. A fost și el, asemenea Sfântului Nectarie, judecat și clevetit până la sfârșitul vieții. O prorocie spunea că cei nebuni îi vor numi nebuni pe cei înțelepți (Avva Antonie cel Mare), dar pentru a avea această nebunie trebuie să fii martir. Așa cum vârful Athosului este îndelung lovit de fulgere, dar continuă să fie frumos și căutat, la fel unii, deși sunt consi­derați nebuni pentru că îi deranjează pe cei invidioși, sunt căutați cu mai multă ardoare de sufletele curate și însetate de Dumnezeu.

Arhimandritul Ieronim a hotărât să se îndeletnicească cu greutatea lucrării duhovnicești, ceea ce-l făcea, în ochii multora, insuportabil. Și-a ales calea cea strâmtă, era un om rugător și nu vorbea niciodată de rău pe alții. Avea trăiri duhovnicești desprinse din sinaxare. Nu a răspuns niciodată amăgirilor lumii și prefera să audă cântări îngerești, ucenicii dând mărturie despre el că nu avea gânduri necurate.

Cei care au scris despre viața și purtarea lui spun că este vrednic de a fi numărat în ceata apostolilor, întrucât el însuși a fost un apostol, răbdând încercările cu cuget viteaz.

Viața starețului Ieronim a început în regiunea Crini din Asia Mică. Cei mai mulți dintre locuitorii zonei sale de obârșie erau agricultori și viticultori. Se spune că localnicii acestui ținut se distingeau prin artele frumoase, erau iubitori de osteneală și preocupați de muzica bisericească. În centrul localității se afla biserica, care a devenit locul preferat al acestui copil, care a căutat evlavia monahilor și petrecerea plăcută lui Dumnezeu, râvnind împlinirea cuvintelor: Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28).

Călătorind cu corabia spre Sfântul Munte, tânărul Ioan se întreba dacă se află tot pe pământ sau în cer, apropiindu-se, astfel, cu sfială de Muntele Maicii Domnului și al sfinților. Ajuns pe Athos, încă de la început și-a mărturisit dorul de Dumnezeu, asemenea psalmistului: în ce chip dorește izvoarele apelor, așa te dorește sufletul meu pe tine, Dumnezeule! (Psalmi 41, 1). În același timp, cuvintele Mântuitorului care dintre voi va vrea să fie mai mare, să fie slujitorul tuturor (Matei 23, 11-12) au constituit piatra de temelie a întregului său parcurs duhovnicesc. Ascultarea lui a fost pilduitoare. S-a nevoit mult și a învățat de la fiecare. Pe lângă darurile cu care un monah se înveșmântează, a învățat și prețuit, în mod deosebit, smerenia: cine se va smeri pe sine, se va înălța.

Toți cei care l-au cunoscut în vremea când, la îndemnul starețului său, părăsea mănăstirea, fie pentru a locui la metocul de la Atena, fie în alte locuri, mărturiseau că era un chip bineplăcut lui Dumnezeu și îl iubeau pentru bunătatea sa.

A fost martorul eliberării Sfântului Munte și al Tesalonicului de sub dominația turcească, în anul 1912. Atunci, chiar și monahii sihaștri din pustie au izbucnit în strigăte de bucurie. Cerul și valurile mării se bucurau, iar monahii se rugau și aduceau laudă lui Dumnezeu.

Îndată după acest moment, după cum păstrează arhiva Mănăstirii Simonos Petras, au fost numeroase eparhii din Macedonia și Asia Mică care i-au rugat pe părinții de la Simo­nos Petras să poarte în pelerinaj cin­s­titele moaște ale Sfintei Maria Magdalena. Starețul Ieronim a fost martorul multelor minuni întâmplate în timpul pelerinajelor cu sfintele moaște în diferite locuri ale lumii de atunci. Era împreună-suferind cu necazurile și durerile celor mulți. Prezența lui și a altor monahi de la Simonos Petras aducea mângâiere și multă nădejde poporului binecredincios.

Într-un răspuns la o epistolă trimisă în anul 1931 i s-a spus: Sunteți un părinte bun! Pe cele amare le faceți dulci și aruncați mrejele dragostei lui Hristos și eliberați pe fiii cuvioșiei voastre fără ca ei să-și dea seama.

A avut și alte daruri. Dintre ele aș aminti pe cel al cunoașterii muzicii și imnografiei. Cânta frumos și a devenit un cunoscut și apreciat imnograf. A scris Canoanele pentru Sfântul și de Dumnezeu Purtătorul Simon Mirovlitul, Izvorâtorul de mir, vădind har și finețe prozodică; slujba Sfântului Efrem Sirul, în 1902; a diortosit slujbele mai multor sfinți, printre care și pe cea a ocrotitorului său. A scris un paraclis pentru Sfânta Maria Magdalena, Sfântul Simon și cuviosul
Ieronim, Sfinții Antonie și Ioasaf. A scris Acatistul Sfinților Mina, Victor și Vichentie, notând la final: Acestea au fost scrise din evlavie și cinstire pentru sfinți, în anul 1927.

Multe dintre lucrările și feluritele sale tropare, condace, megalinarii au fost atribuite altora, el nefiind interesat să păstreze un exemplar al manuscrisului. A răspuns cu bucurie și altor călugări athoniți, care l-au rugat să-i ajute, scriind pentru ei anumite rânduieli de slujbă.

Când a fost ales egumen al Mănăstirii Simonos Petras, mulți s-au bucurat, iar alții s-au întristat.

Marele stareț s-a întâlnit la Eghina cu Sfântul Ierarh Nectarie. Îl mai văzuse de câteva ori, dar ultima întâlnire este demnă de reținut. Fiind hramul mănăstirii, Sfântul Nectarie era țin­tuit la pat, neputând să meargă să slujească la priveghere. Maicile l-au întrebat dacă pot bate clopotele, iar Sfântul Nectarie le-a răspuns: va veni un preot! Și pe când sunau clopotele, starețul Ieronim a intrat pe poarta mănăstirii. Când s-a despărțit de Sfântul Nectarie, acesta i-a cerut să treacă prin toate chiliile să le binecuvânteze pe maici, dar a plecat în ascuns. De aceea, înainte de adormirea lui, în 1957, deși era foarte bolnav, s-a dus și a binecuvântat din cărucior chiliile monahiilor pentru a împlini cuvântul Sfântului Nectarie.

Între ei a existat și o corespondență epistolară. Au vorbit adeseori, s-au sfătuit, trecând și unul și celălalt prin mari încercări. După adormirea Sfântului Nectarie, arhimandritul Ieronim le-a povățuit duhovnicește pe monahiile din Mănăstirea Sfintei Treimi. A locuit în chilia sfântului, unde i s-au dat patul și hainele lui, iar fotografia Sfântului Nectarie o ținea alături de icoane. Îl numea părintele său și, adeseori, lăcrima când vorbea despre el. Chiar dacă nu a trăit până în ziua canonizării oficiale a Sfântului Nectarie, l-a cinstit mereu ca pe un sfânt.

Îi scriau adeseori numeroși ierarhi. Unii se plângeau că refuzase preoția, din smerenie, alții îi apreciau calită­ți­le și-l sfătuiau să poarte cu multă râvnă crucea pe care o avea pe umeri.

Mulți dintre călugării Muntelui Athos își aminteau cu bucurie de popasurile lui în diferite locuri, cum erau monahii pictori Ioasafiți de la Karyes.

În viața lui s-au petrecut, ca și în viața Sfântului Nectarie, fapte minunate. Când Mănăstirea Simonos Petras rămăsese fără alimente, iar monahii erau neliniștiți, le-a spus: Aveți încredere în Dumnezeu! Și îndată a venit un vapor încărcat cu alimente, trimis în dar de un negustor care urma să plece în armată.

Odată, un monah, vrând să-l încerce, i-a cerut o flanelă, spunând că nu are. Starețul s-a dus în chilia de alături să-i aducă, unde și-a scos-o de pe el, a împăturit-o și i-a dăruit-o. Ucenicul și-a dat seama de ceea ce s-a întâmplat și cu lacrimi i-a dat-o înapoi.

I-a ajutat pe oameni prin cuvânt și faptă, iar pe monahii care trăiau singuri în munți i-a miluit în mod deosebit. Le umplea traistele cu binecuvântări bogate.

S-a ocupat de reparații la mănăstire, a cumpărat icoane, veșminte, sfinte vase și a asigurat metoacele mănăstirii, iar în pădurea mănăstirii a construit o chilie cu biserică, care-l are ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, pentru care avea mare evla­vie.

A avut o legătură duhovnicească deosebită cu starețul Filotei Zervacos, din Pharos, care a fost găzduit cu mul­tă dragoste în mănăstirea sa, prietenia lor păstrându-se până la sfârși­tul vieții. Starețul Filotei scria despre părintele Ieronim: Era o stea luminoasă, care prin sfaturi duhovni­cești a povățuit multe suflete către limanul cel neînviforat al mântuirii, al vieții veșnice și al Împărăției cerurilor.

În 1924, când Arhiepiscopul Atenei, Hrisostom Papadopulos, a sfințit biserica cu hramul „Înălțarea Domnului” din Atena, metoc al Mănăstirii Simonos Petras, starețul a liturghisit cu el, pentru prima dată, după calendarul îndreptat. La întoarcerea în mănăstire, o parte dintre monahi nu i-au îngăduit să intre în biserică și a rămas închis șase luni în chilia lui. Motivul era calendarul, care a amăgit pe mulți din Bisericile surori, și chiar pe unii din Patriarhia Română.

Odată cu aceste acuze au urmat și alte clevetiri împotriva sa, adresate Patriarhiei Ecumenice și altora. Au fost oameni care au încercat să-l otrăvească, să-l omoare, dar nu a răspuns niciodată cu aceeași măsură, motiv pentru care nu a fost de acord să-l dea în judecată pe un frate care-i făcea mereu rău și urzea scrisori calomnioase. Considera că era responsabil de toți cei care fuseseră dați în grija sa pentru a se „coace” duhovnicește, încălzindu-i prin puterea iubirii și învățându-i să se împotrivească iubirii de putere.

Din păcate, în ultimii ani ai stăre­ției sale a trecut prin mari încercări. Până la urmă a fost nevoit să plece. Plecarea starețului Ieronim a însemnat pentru mănăstire o adevărată distrugere. Surghiunul său a fost motivat de așa-zisul naționalism, pentru că în unele mănăstiri erau primiți doar cei care proveneau din Asia Mică. Starețul avea un alt obiectiv de împlinit și nu dorințele deșarte ale unora: Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară. De aceea, nu-i alunga pe cei născuți într-o altă regiune geografică, însă unii monahi nu priveau cu ochi buni tunderile în monahism ale celor care nu erau compatrioți de-ai lor.

Acuzațiile că a liturghisit în diferite locuri din Grecia, cu cei care țineau calendarul îndreptat, nu aveau temei. Râvna exagerată i-a înșelat pe mulți care au încercat să-i disprețuiască pe cei de o credință cu ei.

 Prezența și darurile starețului Iero­nim i-au deranjat pe cei nemul­țumitori, chiar și în lipsa mustrării directe față de purtarea lor. Iubirea lui era aidoma unui medicament care căuta să-i vindece pe cei îmbolnăviți de „ei înșiși”. Era un om al răbdării și ar fi putut ca, înainte de a fi el surghiunit, să-i surghiunească pe cei care iubeau tulburarea și vicleșugurile. Dar iubirea lui a fost fără margini.

Mărturisea că este mai nevrednic și mai păcătos decât toți muritorii, de aceea nu îndrăznea să clevetească pe cineva. Cum ar fi fost cu putință să-i judece, când Mântuitorul a spus: Nu judecați, ca să nu fiți judecați, cu judecata cu care jude­cați veți fi jude­cați! (Matei 7, 1).

La sfârșitul lunii iunie 1931 și-a luat rămas-bun de la mănăstirea sa, unde a viețuit 43 de ani. A fost surghiunit la Mănăstirea Cutlumuș, odată cu el plecând din mănăstire vreo 20 de călugări. Părinții din Mănăstirea Cutlumuș au mărturisit atunci: Acest om este sfânt! Luați-l de aici! Pentru ce l-ați surghiunit pe Ieronim?

El mărturisea că nu deznădăj­du­iește. Urzitorul de cele rele și-a întins meșteșugirile lui. Nu a vrut să vorbească despre cele întâmplate. Murmura, totuși, câteva cuvinte: intențiile sunt josnice, ticăloase...

După un timp, aflându-se la Atena, la metocul mănăstirii, îi scria unui călugăr athonit: Sunt recunoscător nu doar celor care mi-au scris, ci și celor care nu au făcut aceasta, pentru că dragostea și simpatia îmi sunt cunoscute și fără cuvinte. Îmi exprim mulțumirea față de fiecare și față de toți, rugându-mă Dătătorului de bunătăți să răsplătească tuturor buna lor intenție, binecuvântând și povă­țuind în pace viața lor...

Din Muntele Athos și din locurile prin care a trecut, un nor de mărturii vorbesc despre arhimandritul Ieronim. Eleftherios Venizelos, prim-ministrul Greciei, cu șapte mandate în perioada 1910-1933, mărturisea că, în vizita pe care a făcut-o la Muntele Athos, doi călugări l-au impresionat: părintele Grigorie de la Lavra și altul de la Smirna (părintele Ieronim).

Sunt atât de multe mărturii ale celor care l-au cunoscut, numindu-l om sfânt, un mare duhovnic și binefăcător, care a schimbat viața multora.

La 6 ianuarie 1957, marele stareț, nedreptățit și pribeag, și-a încheiat călătoria în această lume. Ca și în cazul Sfântului Nectarie, la spital, a fost un adevărat pelerinaj. Nenumă­rați oameni au venit să-l vadă, împreună cu ucenicii săi, până când sufletul său, înfrumusețat de nevoințele multor ani, a părăsit trupul chinuit, bolnav și mâhnit.

Ziua de Bobotează a anului 1957, la biserica metocului, a rămas în amintirea tuturor. Oameni veniți din toată Grecia, dimpreună cu ierarhi, monahi și preoți, au afirmat, înaintea Familiei Regale și a autorităților, că Ieronim Simonopetritul a fost o pildă sfântă de propovăduitor al Evangheliei.

Un pelerinaj continuu al fiilor duhovnicești și al celor care au auzit despre el s-a petrecut atunci la Atena. Toți au cântat și au mărturisit că el se adaugă celor care au umblat pe calea cea strâmtă și cu chinuri și că a luat crucea ca un jug, pentru Dumnezeu.

Canonizarea marelui stareț athonit, la mai bine de o jumătate de veac de la adormirea sa în Domnul, este un moment deosebit pentru întreaga Biserică Ortodoxă, nu doar pentru obștea pe care a povățuit-o sau pentru fiii săi duhovnicești. O mică parte dintre ei mai sunt în viață, iar alții îi moștenesc amintirea atât prin familiile lor, cât mai ales prin aceia care înțeleg valoarea jertfei unui monah, a unui om al lui Dumnezeu.

Primind vestea canonizării, mănăstirile Simonos Petras și „Înălța­rea Domnului” de lângă Atena, precum și toate mănăstirile și bisericile, legate duhovnicește de cunoscuta lavră athonită, au început să tragă clopotele timp de o oră, pentru a-și exprima bucuria și evlavia. De asemenea, călugării athoniți au purtat într-o impresionantă procesiune cinstitul cap al noului Sfânt canonizat, Ieronim, precum și alte moaște și icoana sa. Capul Sfântului fusese așezat în Paraclisul Sfintei Maria Magdalena de către starețul Emilianos Simonopetritul, care a adormit în Domnul la 9 mai 2019.

La finalul procesiunii, capul Sfântului a fost așezat în katholikonul mănăstirii pentru închinare, iar icoana noului sfânt și celelalte sfinte moaș­te au fost puse în strana stare­țu­lui de către arhimandritul Elisei, îm­plinind prin aceasta un act de recu­noaș­tere și iertare.