Sfântul Ioan Botezătorul sau despre curajul mărturisirii

Pe data de 7 ianuarie a fiecărui an, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte pe cel despre care Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos a afirmat că „nu s-a ridicat între cei născuţi din femeie unul mai mare decât el“ (Mt. 3, 11), Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului. Sfintele Evanghelii înfăţişează personalitatea Sfântului Ioan Botezătorul accentuând cu predilecţie activitatea sa de propovăduitor şi vestitor al „Celui Preaînalt“, de Înaintemergător şi anunţător al prezenţei iminente a „feţei Domnului“ (Lc. 1, 76) în mijlocul poporului evreu. Veşmântul şi hrana sa cu trimitere anahoretică, remarcante în susţinerea mesajului şi mai ales în pedagogia întâlnirii şi propunerilor făcute auditoriului iudeu, se înscriu totuşi în secundaritatea tabloului predicii ioaneice, unde miezul este constituit de mesajul tulburător, revoluţionar şi poate că în acelaşi grad revoltător. Religiozitatea iudaică, restrânsă şi încremenită pe atunci doar la împlinirea prescripţiilor cultice de la templu, ba chiar pătrunsă de obsesia mesianismului politic eliberator, se confrunta, iată, cu o nouă provocare şi realitate, vestită profetic, dar abandonată prematur. Cel puţin pentru farisei şi saduchei, apariţia lui Ioan cu al său mesaj despre pocăinţă şi iertarea păcatelor, dar mai ales despre venirea Celui „Care va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“ constituia o lezare a învăţăturilor şi propriilor lor funcţiuni în mijlocul poporului.

Sfântul Ioan nu îşi acomodează discursul auditoriului variat În momentul în care „cuvântul lui Dumnezeu a fost către Ioan şi el a venit în toată împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor“ (Lc. 3, 2-3), poporul ales se afla în imposibilitatea recunoaşterii identităţii celui care le vorbea, pentru că evreii se găseau ei înşişi într-o criză identitară. De aceea, Evangheliştii încep relatarea despre Înaintemergătorul Domnului prin citarea şi, în acelaşi timp, evocarea în memoria comună israelită a certificării vechi-testamentare (Isaia) privitoare la Ioan Botezătorul. Caracterul interogativ al intervenţiilor diferitelor clase sociale („Ce să facem, deci?“, „Învăţătorule, noi ce să facem?“) denotă ignoranţa acutizată finalmente prin acel firav: „Nu cumva este el Hristosul?“ şi superficialitatea orientată oportunist, căci Ioan îi întreabă pe cei care veneau să se boteze la el despre încercarea lor de a scăpa de mânia dreptăţii lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Botezătorul mustră, mărturiseşte şi propovăduieşte curajos, iar originalitatea mesajului său din perspectivă creştină constă în faptul că el nu îşi acomodează discursul auditoriului variat, ci dimpotrivă, audienţii sunt chemaţi cu hotărâre să părăsească starea în care se aflau până atunci. Accentul rămâne atribuit mesajului, fără a asista la o deplasare sau deformare a acestuia în funcţie de structura şi starea adresaţilor. O atitudine misionară din ce în ce mai greu de întâlnit astăzi, căci la câţi dintre noi verticalitatea mesajului nu cunoaşte influenţe mai mult sau mai puţin orizontale, adică lumeşti, determinate unele de teamă, iar celelalte de interes. Ne lipseşte deseori curajul asumării totale a mesajului, dar nu din pricina profunzimii lui sau a incapacităţii noastre inteligibile, ci din cauza unei aparente şi neînţelese eleganţe fricoase, cu reverberaţii de efect şi durată infime. Curajul mărturisirii izvorăşte din înţelegerea corectă a dublei porunci a dragostei Direcţia discursului nostru este deturnată constant de posibile implicaţii şi urmări, care, de cele mai multe ori, sunt reale doar în imaginaţia şi mintea noastră. Desigur că nu ne dorim să facem apologia nesăbuinţei pastorale, cealaltă limită a curajului involuat la stadiul impertinenţei. Oricum, curajul mărturisirii în genere, şi cu atât mai mult cel ioaneic, izvorăşte din înţelegerea corectă a dublei porunci a dragostei, atât faţă de Dumnezeu, dar şi faţă de toţi oamenii. Diferenţa esenţială dintre viul mărturisirii Sfântului Ioan Botezătorul şi încercările noastre de un palid contemporan este dragostea, ca înţelegere adecvată şi asumare deplină a Adevărului. Mărturisirea curajoasă a întâietăţii Adevărului absolut şi deplin, adică a lui Hristos, în toţi şi în toate transformă mustrările în pedagogie divină, ca disciplină a voii lui Dumnezeu. Sfântul Ioan mărturiseşte curajos şi de multe ori mustrător, dar demersul său, dinamizat iubitor, nu este îngrădit de ameninţări nesfârşite, ci împlinit de sfaturi părinteşti: „Faceţi roade vrednice de pocăinţă!“. Sfântul Ioan Hrisostom, vorbind despre Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului în una dintre Omiliile sale, arată: „Nu-i de ajuns să fugiţi de păcat, le spune Ioan, ci să săvârşiţi şi fapte de virtute! (...) Că n-am venit să vă vestesc ceea ce vesteau profeţii mai înainte. Altele şi mai înalte sunt cele ce vi le vestesc, că vine însuşi Judecătorul, însuşi Stăpânul împărăţiei, povăţuindu-ne spre o filosofie mai înaltă, chemându-ne la cer şi atrăgându-ne spre lăcaşurile de acolo“. Devenind chiar şi pentru puţină vreme botezători, adică mărturisitori de un curaj curat şi asumat, fiecare în pustiul Iordanului său, adică în locul şi timpul rânduit dumnezeieşte, vom putea afirma într-un final, ca Sfântul Ioan: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii!“.