Sfântul Lazăr, prietenul Domnului
Sâmbăta lui Lazăr, numită astfel în tradiţia liturgică a Bisericii Ortodoxe, reuneşte o multitudine de sensuri duhovniceşti legate de ultima mare minune săvârşită de Mântuitorul Hristos înaintea Dumnezeieştii Sale Învieri din morţi. Evenimentul este relatat pe larg în Evanghelia Sfântului Ioan Teologul, în capitolul 11, corelativ cu textul de la Luca, capitolul 16, 19-31.
Unul dintre personajele-cheie ale perioadei liturgice, premergătoare Sfintelor Pătimiri şi Învierii Domnului, este Sfântul Lazăr, „cel a 4-a zi înviat din morţi”. Numele (tradus etimologic „Dumnezeu s-a milostivit”) devine recurent în rânduiala bisericească, încă din cea de a 5-a Duminică a Postului Mare, când, alături de Canonul Sfintei Maria Egipteanca, avem în mod particular un alt Canon închinat „aproape în exclusivitate temei săracului Lazăr şi bogatului nemilostiv (Lc. 16, 19-31), ce face parte din sistemul lecturilor biblice de la Ierusalim pentru această duminică, fiind, prin urmare, extinsă la idiomelele şi stihurile Săptămânii a VI-a” (Makarios Simonopetritul, Triodul explicat..., Sibiu, 2008, p. 369).
Sub această notă de fundamentare, şirul evenimentelor biblice se evidenţiază cel mai bine în logica liturgică a cântărilor bisericeşti, care încununează toată perioada premergătoare Învierii Domnului: „Sărac Te-ai făcut, Hristoase, Cel Bogat, ca să-i îmbogăţeşti pe oameni cu nemurire şi luminare. Şi pe mine, cel sărăcit de plăcerile vieţii, îmbogăţeşte-mă cu virtuţi şi numără-mă cu săracul Lazăr, izbăveşte-mă de pedeapsa bogatului şi de gheena ce mă aşteaptă” (din „Canonul săracului Lazăr”). Şi în „Laudele” Utreniei din „Sâmbăta lui Lazăr”, imnograful spune: „Pe Lazăr cel mort de patru zile l-ai înviat, Hristoase, din iad, mai înainte de moartea Ta, sfărâmând puterea morţii, şi printr-unul iubit mai înainte vestind slobozirea tuturor oamenilor din stricăciune” (Laudele din Sâmbăta lui Lazăr).
Lazăr, literar şi alegoric
Prezenţa lui Lazăr în Sfintele Evanghelii îmbracă două forme de expresie şi interpretare biblică: alegorică şi literară. Din perspectiva alegoriei, Lazăr este identificat cu săracul cel plin de bube, care stătea la poarta bogatului nemilostiv, cerând de la acesta milă şi alinare. „Săracul Lazăr” sau „Lazăr cel alegoric” este aşadar unul dintre protagoniştii celei de a 20-a Duminici de după Rusalii, închinată pildei rostite de Domnul despre „bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr”. Pe de altă parte, în perspectiva intepretării literare, Lazăr se autentifică drept personaj concret şi istoric, el fiind în consecinţă prietenul Domnului, fratele Martei şi Mariei, şi totodată protagonistul ultimei sâmbete din Postul Păresimilor, „Sâmbăta lui Lazăr” (cf. In. 11, 1-46).
Ascultarea Scripturii
Parabola Bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr a fost rostită de Mântuitorul înainte de săvârşirea minunii învierii lui Lazăr din morţi, confirmându-se astfel indirect realitatea vieţii de după moarte şi a judecăţii particulare. În acest context apare şi tema „învierii din morţi”, invocată de „bogatul nemilostiv” ca posibilitate de îndreptare a fraţilor săi rămaşi în viaţa pământească: „Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiţi în casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le spună lor acestea, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin. Şi i-a zis Avraam: Au pe Moise şi pe prooroci; să asculte de ei. Iar el a zis: Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morţi se va duce la ei, se vor pocăi. Şi i-a zis Avraam: Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi” (Lc. 16, 27-31). Cu alte cuvinte, omul fără de rânduială nu va putea niciodată să creadă în înviere, chiar şi dacă ar vedea pe cineva înviat din morţi. Revenind la legătura sa cu minunea învierii lui Lazăr, textul lucanic reprezintă în sine o anticipare a evenimentelor ce urmau să se consume în Betania şi mai apoi în Ierusalim. Concluzia acestui periplu cronologic o regăsim însă la Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, care spune că fariseii, care fuseseră martori oculari ai învierii lui Lazăr, au hotărât ulterior ca „şi pe Domnul şi pe Lazăr să-i prindă şi să-i omoare” (cf. In. 11, 57; 12, 10).
Sfântul Ioan Gură de Aur lămureşte în chip duhovnicesc această problemă, arătând că „cel care nu ascultă de Scriptură nu va asculta nici de cei înviaţi din morţi”. Această probă au făcut-o odinioară „iudeii care, pentru că n-au ascultat de Moise şi de proroci, n-au crezut nici când au văzut morţii înviaţi. Ci, când încercau să-l ucidă pe Lazăr, când prigoneau pe Apostoli, deşi viaseră mulţi dintre cei morţi în timpul răstignirii... Prin urmare, chiar dacă ar învia un mort, chiar dacă s-ar pogorî din cer înger, totuşi Scripturile sunt mai vrednice de credinţă decât toate. Căci Stăpânul îngerilor şi Domnul celor vii şi al celor morţi, Acela le-a legiuit pe acestea” (Omilii la săracul Lazăr IV, 2-3, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p. 98).
Sfântul Lazăr, „cel al patra zi înviat din morţi” (aşa cum este amintit la Otpustul acestei sâmbete şi de fiecare dată la slujba Înmormântării), era originar din Betania, fiind fratele Martei şi Mariei. Despre Maria, Evanghelia spune că „era aceea care a uns cu mir pe Domnul şi I-a şters picioarele cu părul capului ei” (cf. In. 11, 2). Lazăr este pomenit cu numele doar în Evanghelia de la Ioan, la Sfântul Luca şi la ceilalţi sinoptici apărând doar „săracul Lazăr”, amintit alegoric în parabolă. În mod evident, exista o intimă apropiere a lui de Domnul, confirmată chiar de Dânsul prin cuvintele: „Lazăr, prietenul nostru, a adormit, mă duc să-l trezesc” (In. 11, 11). După unii exegeţi, tot despre Lazăr ar fi fost vorba şi în contextul poveţelor pe care Mântuitorul le dăduse „tânărului bogat” (cf. Mt. 19, 16).
Minunea învierii lui Lazăr din morţi reprezintă o realitate incontestabilă prin faptul că acesta „era mort de patru zile”. În comparaţie cu învierile anterioare din morţi, a tânărului din Nain şi a fiicei lui Iair, unde adversarii Evangheliei ar putea susţine „teoria morţii aparente”, în cazul învierii lui Lazăr nu mai există nici un dubiu. Mai mult, el se găsea în mormânt şi era înfăşurat în giulgiuri la ceasul în care Domnul l-a strigat să vină afară. „Această înfăşurare se făcea foarte scrupulos, legând membrele pentru a le păstra drepte şi chiar obrajii, pentru a ţine gura închisă; se poate ca ştergarul să fi fost o bucată de pânză de formă pătrată. Publicul antic al lui Ioan îşi dădea prea bine seama de faptul că această împachetare strânsă ar fi îngreuiat mult mersul şi unui om viu, darămite unuia care fusese mort şi tocmai ieşea afară din mormânt” (Comentariu cultural-istoric al Noului Testament, Oradea, 2020, p. 340).
În Tradiţie, Sfântul Lazăr apare ca un ante-beneficiar al Învierii mântuitoare, păstrând prin experienţa sa „amintirea materiei” perisabile şi stricăcioase din care este plăsmuit trupul omenesc. „În romanul Ultima ispită a lui Hristos, Nikos Kazantzakis prezintă o perspectivă cu totul diferită asupra lui Lazăr. Potrivit descrierii sale, Lazăr este readus la viaţă, însă păstrează vătămările cauzate de cele patru zile de putrezire, pentru a demonstra lipsa de însemnătate a vieţii în această lume, prin comparaţie cu viaţa veşnică alături de Dumnezeu. Ulterior, el este ucis de fanatici. Deşi plasată în afara curentului principal în teologia creştină, ipoteza lui Kazantzakis nu este, în nici un caz incompatibilă cu acesta. Ea ne oferă o imagine fascinantă, pe care se merită să o contemplăm” (Dicţionar enciclopedic de personaje biblice, Oradea, 2019, p. 291).
Tradiţia hagiografică afirmă însă faptul că Sfântul Lazăr a ajuns primul episcop de Cipru, mergând la ceruri după 30 de ani de la minunea învierii sale din morţi. Al doilea mormânt al său şi totodată ultimul până la Parusie se găseşte şi astăzi pe locul unde a slujit ca episcop, în oraşul cipriot Larnaca, fiind cinstit cu evlavie secole de-a rândul de credincioşii creştini.