Sfântul Nectarie - 100 de ani de la trecerea în Împărăția mult iubită
Într-un veac zbuciumat, cu lupte şi frământări cunoscute, în sânul unei familii de greci din Silivria Traciei, nu departe de Constantinopol, strălucita cetate de altădată, s-a născut în anul 1846 viitorul Sfânt Nectarie, vindecătorul de boli (taumaturgul) şi făcătorul de minuni. Bucuria prăznuirii sale capătă o strălucire aparte în anul 2020, când se împlinesc 100 de ani de la trecerea sa la cele veșnice.
A plecat timpuriu din casa părinţilor săi, oameni modeşti, dar deosebit de evlavioşi, care au dăruit celor şapte copii lucrul cel mai de preţ: bogăţia credinţei adevărate şi educaţia de a fi sprijin și prieten altora, într-o lume din ce în ce mai egoistă, aflată cu fiecare zi ce trece tot mai departe de cuvintele Evangheliei şi de trăirea cu şi în Hristos.
Anastasie (cum se numea din Sfântul Botez) a lucrat ca ucenic la un negustor din Constantinopol, învrednicindu-se, încă de atunci, de mari descoperiri şi daruri dumnezeieşti. Şase ani mai târziu, insuflat de Duhul Sfânt, îşi îndreaptă paşii către insula Hios, unde a fost învăţător şapte ani, până când a aflat calea spre viaţa monahală, ucenicind la Sfântul Cuvios Pahomie Hiotul (†1905) şi devenind călugăr la 7 noiembrie 1876, cu numele Lazăr. La hirotonia întru ierodiacon i-a fost schimbat din nou numele, primindu-l pe acela de Nectarie, care avea să fie cunoscut, mai târziu, până la marginile pământului...
Călugărul sărac şi pribeag a fost din nou ajutat să-şi îndeplinească vechea dorinţă a studierii teologiei. Prin bunăvoinţa unor oameni mărinimoşi, între care s-a numărat şi Patriarhul Sofronie din Alexandria Egiptului, a studiat în Atena.
Chemat la ascultări înalte, ierodiaconul Nectarie pleacă în anul 1886 spre Alexandria Egiptului şi primeşte hirotonia întru ieromonah, apoi rangul de arhimandrit, iar la 15 ianuarie 1889, hirotonia întru arhiereu, cu titlul onorific de Mitropolit al Pentapolei.
Omul bun şi ierarhul pilduitor prin cuvânt şi fapte evanghelice s-a întâlnit, din nefericire, cu un păcat prezent întotdeauna în istoria mai îndepărtată ori mai apropiată nouă - invidia altora. Poate din pricina vârstei înaintate, dar şi a vorbelor care sugerau că Nectarie ar dori să-i ia locul, Patriarhul Sofronie a hotărât la 3 mai 1890 ca Episcopul Nectarie să fie eliberat din responsabilităţile ce le avea, iar două luni mai târziu a emis o gramată care-l înştiinţa că trebuie să părăsească Egiptul.
Pentru tânărul episcop, care nu împlinise încă 50 de ani, a început vremea încercărilor…
Defăimat, ocărât şi prigonit de oameni cu suflet mic, Episcopul Nectarie a gustat din paharul umilinţelor, punându-şi nădejdile în Cel Căruia Îi slujea şi în Preacurata Sa Maică. Predicator, profesor de seminar şi director al Şcolii Teologice Rizarion, Sfântul Nectarie a reuşit să formeze în chip minunat mulţi tineri care au ajuns slujitori vrednici ai Sfântului Altar.
Nu doar cunoştinţele teologice, cât mai ales trăirea în Hristos i-au făcut pe mulţi să exclame că n-au întâlnit un asemenea om. Pe de altă parte, aprecierile din Alexandria nu conteneau să arate că Nectarie fusese pentru credincioşi „cel mai drag dintre arhierei şi cel dintâi între clerici” .
A rămas până la sfârşitul vieţii un pribeag călător, care nu se gândea decât la Împărăţia lui Dumnezeu. Nimic dintre cele ale lumii acesteia: slava, bogăţia, cinstea, nu i-a putut robi inima. Era un om liber în Hristos, iar bucuriile lui nu se asemănau celor din lumea trecătoare.
Ultimii 12 ani ai vieţii i-a petrecut în insula Eghina, într-o mare smerenie şi lucrare isihastă, profund duhovnicească. În vremuri grele şi cu mari lipsuri materiale, Dumnezeu a trimis în multe rânduri ajutor pentru obştea mănăstirii, precum şi pentru cei care băteau la poarta acesteia. Fapte minunate, vindecări miraculoase şi linişte multă a trimis Dumnezeu celor care ajungeau acolo. Elevi seminarişti, pelerini veniţi de departe şi credincioşi bolnavi s-au vindecat după simpla atingere de episcopul exilat ori de hainele pe care le purta.
Episcopul Nectarie purta întotdeauna pe chip un zâmbet diafan şi o bunătate a inimii, semn clar al darurilor bogate ale Duhului Sfânt.
În ceasurile libere se ruga îndelung, citea şi scria, ori îi povăţuia pe cei care veneau să-i ceară sfatul. La calomnii şi vorbe grele a răspuns cu bunătate şi cuvinte calde, de părinte.
Slujirea, iubirea şi smerenia lui au fost răsplătite de Dumnezeu cu revărsare de minuni întâmplate la mormântul său. Detractorii săi amuţiseră. Din Alexandria Egiptului soseau tardive scrisori de iertare...
Scoase din mormânt şi aşezate în biserică, moaștele episcopului greu încercat au devenit izvor de vindecări nemaiauzite. Chipul lui a fost văzut aievea în spitale din diferite locuri ale lumii, vindeca bolnavi care aveau diagnostice cutremurătoare şi alina suferinţa oamenilor credincioşi. La Eghina soseau scrisori de mulţumire care anunţau minuni peste minuni şi se cereau insistent părticele din sfintele sale oseminte.
Mântuitorul Hristos le-a spus Apostolilor că bucuriile din lumea asta nu se pot compara cu cele din Împărăţia cea netrecătoare, acolo unde sunt scrise numele lor, ale celor care L-au urmat în timpul activităţii Sale publice mântuitoare, dar şi ale celor care L-au slujit cu credinţă, mai târziu, în întreaga istorie a Bisericii întemeiate de Hristos.
În urmă cu ceva vreme, am ajuns iarăși la Eghina, insula cea mult iubită a Sfântului Ierarh Nectarie, unde am rămas pentru două zile, bucurându-mă de o pace negrăită.
Poate nu ar trebui să împărtășesc aceste trăiri, întrucât Părinţii Bisericii ne învață să păstrăm cele de taină, dar mărturisesc că rareori se întâlnește un loc atât de binecuvântat, cum este insula fisticilor, scăldată de valurile mării.
Bucuria slujirii Sfintei Liturghii chiar în biserica pe care Sfântul Ierarh Nectarie a zidit-o cu greu la începutul veacului XX şi bucuria întâlnirii cu obştea mănăstirii închinate Sfintei Treimi m-au dus cu gândul la Mănăstirea Radu Vodă din București, şi ea închinată, de la începutul istoriei sale, Preasfintei Treimi.
La mică distanță de biserica veche înălţată de Sfântul Nectarie a fost ridicată, prin rânduiala lui Dumnezeu, una dintre cele mai mari și frumoase biserici de pe întreg cuprinsul ortodox, o catedrală închinată lui Dumnezeu, dar şi Sfântului Nectarie.
Este uimitor cum au reuşit locuitorii unei mici insule să ridice o măreaţă catedrală, în timp ce în alte locuri există multă și neînțeleasă reticenţă și ostilitate pentru ridicarea unei catedrale cum este și cea dorită de atâta vreme în urmă de către mitropoliţii primați, regii şi patriarhii României, fiind, după cum se ştie, o necesitate practică și liturgică.
Credinţa şi mijlocirea sfinţilor i-au ajutat pe locuitorii din Eghina să înalțe asemenea locaş Domnului, ştiind că cei care iubesc podoaba casei lui Dumnezeu se vor înveşnici întru Împărăţia Lui.
Sfântul Nectarie, ca un adevărat ucenic al lui Hristos, asemenea Apostolilor, a primit şi el îndemnul Mântuitorului de a fi fericit în faţa prigoanei şi uneltirilor oamenilor în toți cei 43 de ani de slujire la Sfântul Altar.
Sfântul Nectarie, care a prețuit prietenia cu Dumnezeu, în ciuda defăimărilor şi umilinţelor vieţii, a primit răsplată netrecătoare de la Dumnezeu. Aşa se explică nenumăratele minuni pe care Sfântul Nectarie le face prin milostivirea lui Dumnezeu, pentru că el duce rugăciunile multor oameni apăsaţi de nevoi, suferinţe și boli grele înaintea tronului Preasfintei Treimi.
După cum observăm, Dumnezeu răsplăteşte atunci când oamenii nu ştiu să mulţumească şi să fie recunoscători faţă de cei cărora le datorează acest lucru, iar răsplata lui Dumnezeu este veşnică, pe când recunoștința și admirația oamenilor sunt trecătoare.
Sfântul Nectarie ne îndeamnă pe toţi nu doar în ziua pomenirii sale, ci permanent să căutăm prietenia care nu se poate schimba uşor, aşa cum se schimbă prieteniile cu oamenii: să căutăm prietenia cu Dumnezeu, fiind singura adevărată şi veşnică.
Sfântul Nectarie, model al îndelungatei răbdări, al smereniei şi iubirii adevărate, ne îndeamnă să-i urmăm exemplul.
Vorbele spuse pe la colţuri şi răutatea oamenilor nu mai constituie fapte izolate. Sunt astăzi, din păcate, generalizate în lumea întreagă.
Ierarhul de la Eghina, născut în Silivria şi vremelnic slujitor la Alexandria Egiptului, se bucură de o evlavie rar întâlnită. De la o margine la alta a lumii, în Elada, Europa, ţinuturile de dincolo de Ocean, este cinstit episcopul smerit şi purtător de grele umilinţe pe care le-a îndurat fără împotrivire.
Rugăciunile sale bineprimite înaintea lui Dumnezeu constituie bucuriile şi nădejdile că vom învăţa din trăirea pilduitoare a unui mare ierarh, încercat şi bucuros în acelaşi timp că I-a slujit Mai-Marelui Păstorilor.
O expresie filocalică vorbește în chip cuprinzător: Cine ar dori să vorbească despre binefacerile pe care Dumnezeu le împărtășește oamenilor prin sfinții și aleșii Lui, prin rugăciunile, Tainele și Ierurgiile care se săvârșesc mereu în Sfânta Biserică, ar fi asemenea celor care încearcă să numere firele de nisip de pe malul mării.
De asemenea, Sfânta Scriptură heretisește pe omul care caută să meargă neabătut pe cărarea mântuirii: Fericit bărbatul care nu a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat (Ps. 1, 1). Sărbătoarea Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina este un popas plin de bucurie și revărsare de har, așteptat de mulți credincioși din îndepărtata Australie, din SUA și întreaga Europă, dar mai ales de locul unde Sfântul Ierarh Nectarie a întemeiat o mănăstire în care și-a pregătit sălaș pentru ziua în care s-a odihnit întru Domnul. Bucuria prăznuirii sale capătă o strălucire aparte în anul 2020, când se împlinesc 100 de ani de la trecerea sa la cele veșnice.
Insula pe care a îndrăgit-o, care nu i-a fost loc de exil, ci loc al mângâierilor din ultima parte a vieții, îl serbează după cuviință și, alături de Mănăstirea Sfintei Treimi, întemeiată de el, mulțime de catedrale, mănăstiri şi biserici îl cinstesc pe omul lui Dumnezeu și credincioasa slugă, trecut prin vitregiile vieții pentru a se odihni întru Domnul.
Ierarhul Nectarie de la Eghina este unul dintre cei mai iubiți sfinți ai Ortodoxiei. Biserica Greciei îl cinstește îndeosebi pe Sfântul Taumaturg de la Eghina, nu doar pentru că era din neamul elinilor şi așezat într-una din insulele Greciei, căutându-L pe singurul și adevăratul Împărat și Dumnezeu prin multele încercări și ispite ale vieții.
La început, când lucra la un negustor, abia având cu ce să-și ducă zilele, I-a scris lui Dumnezeu, iar unul dintre negustori, găsind scrisoarea cu asemenea destinatar, avea să-i împlinească cererile sale. S-a străduit mult să zidească omul dinlăuntru, înstrăinându-se de neamuri, rudenii, prieteni și de tinerii de aceeași vârstă.
Sfântul Nectarie și-a plecat capul și s-a smerit, aducându-și aminte că nici Fiul lui Dumnezeu, Cel venit din cer, nu a fost iubit și primit. Cum avea oare să fie iubit el, străinul venit din mahalaua Constantinopolului ca să-L slujească pe Domnul?
În ultima parte a vieții a fost lovit de o boală grea. În anul 1920, când a trecut la cele veșnice la spitalul Areteo din Atena, a început să facă primele minuni. Pregătit pentru îngropare, au lăsat alături de trupul său haina pe care o purtase, iar aceasta a vindecat mai mulți oameni paralizați și cu boli grele care erau internați în același spital. S-au întâmplat minuni și pe corabia care l-a dus de la Pireu către Eghina. S-a arătat în chip minunat celor care nu l-au primit într-o biserică din apropierea portului, rămânând afară trupul lui o noapte până când, în zori, corabia avea să-l ducă în insula dragă inimii lui. A fost înmormântat acolo, lângă bisericuța pe care cu mâinile lui a ridicat-o, ocrotită de Sfânta Treime, iar la mormântul lui se făceau și încă se mai fac nenumărate minuni.
Sărbătoarea din ziua de 9 noiembrie împreună cu aceea a aducerii moaștelor lui, la 3 septembrie, sunt prăznuite cu alese cântări, slujiri arhierești și cu nădejdea rugăciunilor împlinite întru Domnul.