Sfântul Nectarie de la Eghina despre cuviința preotului

Un preot cuviincios este ușor de ținut minte. Nu doar prin cuvintele sale alese sau prin manierele lipsite de reproș, ci în special prin stăpânirea de sine, prin răbdarea și demnitatea de care dă dovadă în dese rânduri, prin bunul-simț desăvârșit care-l însoțește în fiecare acțiune. Virtutea cuviinței se impune ca o impresie de neșters asupra celor care privesc către viața preotului bineplăcut lui Dumnezeu.

A cinsti cum se cuvine preoția înseamnă a nu uita niciodată că este un mare dar dumnezeiesc, nu un privilegiu individual. În afara faptului că este o binecuvântare dumnezeiască, una dintre cele șapte mari Sfinte Taine, preoția vine întotdeauna cu multă responsabilitate, cu suficiente ispite și încercări, cu unele neajunsuri pe care trebuie să le înduri și care se descoperă pe parcurs. Ea trebuie să îmbrace așa­dar un caracter ales, un comportament cât mai ireproșabil, pentru a duce întreaga persoană la desă­vârșire. Carențele de educație, de comportament, se pot ameliora în timp, dar cele de caracter rămân pentru întreaga viață. De aceea, în cler, nu pot intra cei care au săvârșit deja păcate grele și care dau dovadă de imoralitate, iubire de bani și o credință laxă. Altfel, finalitatea preoției - aceea de a sluji lui Dumnezeu și oamenilor - nu mai poate fi împlinită, devine, până la un punct, chiar irealizabilă. „Într-adevăr, [preoția] este cel mai înalt dintre darurile cele dumnezeiești, din câte a hărăzit Dumnezeu oamenilor și izvorul, ca să spunem așa, al tuturor darurilor lui Dumnezeu către om, fiindcă prin puterea preoției, ca dintr-un izvor îmbelșugat, se revarsă toate bunătățile trimise din cer către oameni” (Sf. Nectarie de Eghina, Despre preoție, trad. de Parascheva Grigoriu, București, Ed. Sophia, 2008, p. 12). Dacă preotul este nevrednic, atunci multe daruri ale lui Dumnezeu nu se mai pot revărsa prin el decât anevoie. Desigur, slujbele vor fi slujbe, harul rămâne har, dar preotul, ca persoană, ca om creștin, nu convinge, lasă mult de dorit în comparație cu înălțimea slujirii și demnității sale.

O viață ireproșabilă

O vorbă veche spune că, întotdeauna, „casa preotului are pereți de sticlă”. Tot ceea ce se întâmplă în familia lui, tot ceea ce el face în viața lui socială și personală ajunge să se reflecte în relația cu credin­cioșii. Inevitabil, am putea spune, vor exista și informații care pot să facă mult rău. Un preot care nu se comportă cum se cuvine ca tată, ca soț, poate și ca fiu, pe termen lung este privit cu suspiciune de propriii credincioși. Sfântul Apostol Pavel este clar în această privință: „Dacă nu ştie cineva să-şi rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?” (1 Timotei 3, 5). O familie lăsată la voia întâm­plării va conduce, în timp, la o parohie lăsată de izbeliște. Nimeni nu poate împlini pentru cei străini ce nu a fost capabil să împlinească față de casnicii săi. În plus, preotul are și o serie de îndatoriri duhov­nicești care nu sunt deloc mici. Este dator să se roage mai mult, să facă metanii, să postească mai intens decât propriii credincioși. Altfel, nu va avea cuviință nici în viața de familie, nici în parohie, ci se va comporta lăsând loc de multe interpretări, majoritatea de ordin negativ. Sfântul Nectarie observa: „Prestan­ța cuvioșiei le vine preoților din de­săvârșirea felului lor de viață. Adevărata cuvioșie care îl împodobește pe om ca o purpură și, cu atât mai mult, pe preot își are temeiurile în omul lăuntric. Ea este ecoul strălucirii podoabei sufletești interioare. Iar aceasta, izvorând dinlăuntru către în afară, face strălucitor și plin de har chipul exterior al preotului. Potrivit acestora, cuvioșia este icoana viețuirii și manifestarea dispozițiilor sufletești și a cuvioșiei lăuntrice. Aceasta este neafectată, necăutată, simplă și smerită. Are un caracter statornic și neschimbător, niciodată schimbându-se sau abătându-se sau căzând din cele cu­vioase la cele necuvioase, ci este necontenită și statornică” (Sf. Nectarie de Eghina, Despre preoție, p. 57).

Ce este adevărata cuviință?

Nu doar Sfântul Nectarie de la Eghina, ci și o bună parte din Sfinții Părinți au așezat cu atenție în scrierile lor portrete ideale sau inspirate din realitate ale preoților cuviin­cioși. De la Vasile cel Mare și până la Grigorie Teologul, de la extraordinarul Avvă Isaia Pustnicul și până la delicatul Isaac Sirul, avem descrieri ale cuviinței de o uimitoare precizie, care se potrivesc și astăzi până și celor mai înalte notabilități. Acestor sfinți nimic nu li se părea mai nobil decât preoția și comportamentul preotului. De aceea, nici nu se comportau fără cuviință, nici nu o îngăduiau nici propriilor cre­dincioși și cu atât mai puțin celor­lalți clerici. Sfântul Nectarie al Eghinei observa: „Expresiile adevăratei cuviințe sunt următoarele: așezarea cuviincioasă a trupului și bună rânduială, neavând nimic care să iasă în evidență, expresia naturală și neprefăcută a chipului, privirea nevinovată, neabătută și necurioasă. [...] Gesticulația să fie simplă și liniștită, umbletul ordonat și măsurat, pentru ca nu cumva un mers prea lent să trădeze trândăvie și frivolitate sau o prea mare slobozenie a sufletului și nici un pas prea întins și grăbit să vădească un avânt nestăpânit” (Sf. Nectarie de Eghina, Despre preoție, p. 58). Până aici, Sfântul urmează linia stabilită patristic anterior. Preotul apare în acest portret drept un om discret, reținut, sociabil fără a fi expansiv, interiorizat, fără a deveni sălbăticit. Gesturile sale trebuie să urmeze firescul lucrurilor, să nu fie teatrale, nici agresive, nici molatice, ci echilibrate, dezvăluind doar stăpânirea de sine a preotului.

Armonia dintre preot și credincioși

O cuviință păstrată așa cum trebuie îl ajută pe preot să se armonizeze mai bine cu propriii credincioși și să-și păstreze o familie echilibrată și fericită. Totodată, așa cum remarcă Sfântul Nectarie de la Eghina: „Chipul preoțesc de neschimbat îl constrânge pe preot să se armonizeze cu multă luare-aminte și atenție cu relațiile din obștea lui și să își facă aceste relații cu multă prevedere. Mai întâi și mai presus de toate, se armonizează caracterului sfânt ce i se impune. Trebuie să nu se arate în adunări fără vreo pricină impusă de slujirea lui, sau să le caute pe acestea cu tot dinadinsul, sau să se facă plăcut acestora. Trebuie să își facă relațiile cu multă chibzuință și după o îndelungă și atentă cercetare a petrecerii și caracterului și a cugetului persoanelor cu care urmează” (Sf. Nectarie de Eghina, Despre preoție, pp. 64-65). Observăm aici câteva aspecte care îndeamnă la prudență în relațiile sociale. Un preot bun se poate lăsa dus de val în unele si­tuații, fapt care poate crea situații jenante pe termen lung. Din dorința de a ajuta, de a deveni tot mai sociabil, tot mai agreat de credincioși, se poate duce în extrema în care oamenii confundă relațiile cu el nu cu cele firești dintre un părinte și fiii săi duhovnicești, ci cu cele de prietenie, de camaraderie, de asociere la fapte și cuvinte nepotrivite nu doar pentru un preot, ci și pentru un simplu creștin. De aceea, Sfântul Nectarie avertizează cu fermitate: „Păstorul duhovnicesc care șchiopă­tează în privința sfințeniei și înfrânării vieții sale duhovnicești, la care ne-am referit, simte pururea cum un zid tare și o prăpastie de netrecut sunt între el și Altar. Sobrietatea, înfrânarea și buna-cuviință sunt socotite ca ținând de sfințenia preotului și de prestanța lui preoțească” (Sf. Nectarie de Eghina, Despre preoție, pp. 67-68).