Sfântul Nicolae al străzii

Fusese ger peste noapte. În parcul din apropierea casei mele încărunțiseră toți copacii. Singurul om care se afla la ora aceea în parc încărunțise și el. Nu ziceai că e om când îl priveai de departe, ci copac, doar că unul ce stătea așezat pe o bancă. Era alb din cap până-n picioare, dovadă că-și petrecuse noaptea acolo. Copac care să vorbească nu mai văzusem până atunci! Nu știam însă cu cine, așa că m-am apropiat, descoperind că vorbea cu un câine. Cineva îi adusese mai devreme un borcan cu supă fierbinte și el o împărțise cu câinele. Zici că e bună, spunea, înghițind c-o poftă cel puțin egală cu cea a câinelui. Doar că în sec, deși îi rămăsese și lui o porție. Te pomenești că așteaptă să vadă dacă însoțitorul său s-a saturat, urmând ca abia după aceea...

Chiar așa a fost. Câinele a mai vrut, și omul, fiindcă asta era, nu copac, i-a turnat și restul supei în farfurie. El a căutat într-una dintre pungile de alături, de unde a scos o bucată de pâine uscată și-a mușcat de câteva ori din ea.

Te-ai săturat?, l-a întrebat pe celălalt. Da, i-a răspuns câinele, lipindu-și botul de ghetele lui jerpelite și dând vesel din coadă.

Cum pe om nu se grăbea să-l întrebe nimeni, m-am gândit s-o fac eu, apropiindu-mă și mai mult de el. Dar tu?, am zis în gând, pregătindu-mă să-i întind sendvișul pe care îl cumpărasem, înainte de a intra în parc, de la cafeneaua de la colțul străzii. Nu m-a refuzat, s-a arătat chiar bucuros de darul meu neașteptat, doar că în loc să-l păstreze pentru el, l-a oferit și pe acesta câinelui. Era pentru tine, am spus ușor intrigat. El are mai multă nevoie de mâncare decât mine, mi-a răspuns. Mie mi-a ajuns cât am mâncat. Câinele s-a grăbit să-i dea dreptate, hăpăind în câteva clipe sendvișul primit.

Soarele urcase binișor pe ger, topind pojghița de gheață de pe vârfurile pomilor. Nici vorbă ca omul din fața mea să fie cărunt. Bruma în care îl îmbrăcase gerul dispăruse, dându-mi prilejul să constat că era mai tânăr decât mine, poate chiar și decât fiii mei.

Se umpluse parcul de lumină, însă continua să fie frig. Cum te cheamă?, m-am pomenit întrebând. Nicolae, a răspuns el. Sau poate că nu el, ci câinele, dar în numele omului, nu al lui. Și aici îți faci veacul pe timpul iernii?, am mai întrebat înainte să plec. Da, aici. Ne ținem unul altuia de cald. Eu, câinelui, câinele mie. E bine, destul de bine. Mulțumesc lui Dumnezeu!

M-am îndepărtat rușinat. Se îndesise frigul, dar mi-era cald. Niciodată nu mi-a ținut frigul atât de cald, ca în ziua aceea de la începutul iernii!