Sfârşitul unei domnii umaniste în Moldova

Veacul al XVI-lea a adus în istoria Ţării Moldovei, ca de altfel şi în istoria întregii Europe, profunde schimbări, atât în plan economic, social, religios, cât şi politic.

Urcarea în scaunul domnesc al Moldovei a lui Despot Vodă, un „aventurier greco-levantin de înaltă clasă“, a dat o lovitură serioasă principiului succesiunii după „osul domnesc“ în Moldova, deschizând aici cale pretendenţilor de tot felul care, cel mai adesea, sub titlul de „despot“, devenit din această perioadă, un timp, pe plan extern, aproape similar cu cel de domn sau de principe, vor înlătura din scaunul Moldovei, o dată cu stingerea fiilor lui Alexandru Lăpuşneanu, neamul Bogdăneştilor. Despot Vodă a fost un domn unic în felul său pe tronul Bogdăneştilor. Istoria Moldovei nu îl lega în nici un fel de vreo rudenie de viţă domnească. Aşa-zisa înrudire cu doamna Ruxandra a lui Alexandru Lăpuşneanu, pe linia despoţilor sârbi, pe care o pretindea el, pe lângă faptul că era falsă, nu justifica dreptul la tron, deoarece aici dinastiile străine nu aveau în Evul Mediu nici un fel de drept. Cu toate acestea, Despot Vodă, născut în 1523, în insula Samos, s-a dovedit a fi un adevărat om al Renaşterii din secolul al XVI-lea: cult, inteligent, plin de farmec, ambiţios, foarte adaptabil, „atât de subtil şi încă mai alunecos dacă pot spune astfel, ca un şarpe“, după cum spunea I. Belsius, lipsit de scrupule, spadasin, ucigaş, îndrăzneţ, dar şi laş, bun sau crud, după împrejurări. În faţa împăratului Carol Quintul s-a înfăţişat, după moda renascentistă, ca descendent al lui însuşi Hercule (grec. Heracles), făcând, aşadar, parte din „foarte ilustra familie a Heraclizilor“, cum recunoştea printr-o diplomă anume împăratul, pe baza unui fantastic arbore genealogic, plăsmuit de el însuşi în Belgia, la 1555. Lipsit de scrupule, Despot ar fi făcut orice pentru a-şi satisface ambiţiile domneşti. Astfel, deşi a venit la domnie cu ajutorul imperialilor, şi a jurat credinţă lui Ferdinand I de Habsburg, ca rege al Ungariei, în mai multe rânduri, următorul pas l-a făcut rapid în direcţia obţinerii învestiturii din partea lui Suleiman Magnificul, prestând jurământul de credinţă sultanului, în biserica curţii domneşti din Iaşi, în faţa lui Ferhat aga, trimisul sultanului. Politica religioasă a lui Despot a nemulţumit în plan intern Despre domnia sa s-au scris nu puţine pagini, aşa încât nu ne propunem în rândurile de faţă să le readucem în actualitate, ci dorim să ne oprim asupra sfârşitului acestei domnii, cum a avut loc, şi mai ales a locului unde se află mormântul său. Pierderea domniei şi a vieţii, la 9 noiembrie 1563, a fost urmarea unor cauze interne, în primul rând, întrucât nu înţelesese realităţile din Moldova, acestea fiind mereu în contradicţie cu planurile sale, unele generoase chiar (în domeniul învăţământului, al justiţiei, al asanării morale). Dacă pe plan extern multivalenţele sale pot fi socotite diplomaţie, pe plan intern ele au stârnit neînţelegeri, nemulţumiri, răscoale şi, în cele din urmă, complotul boieresc care îl va răsturna şi chiar asasina. Ceea ce a nemulţumit cel mai mult, pe plan intern, a fost politica religioasă a lui Despot. De altfel, cronicarul Grigore Ureche îl vedea pe acesta „cuvios şi aievea pravoslavnic, iar la taină, eretic şi avea sfetnici de ai săi, de o lege cu dânsul“. Mai mult, chiar Azarie cronicarul zice: „A adus cu sine sfetnici de altă credinţă, luterani, urâţi de Dumnezeu, căci şi el însuşi era de aceeaşi credinţă cu ei; pe călugări şi mănăstirile nu le iubea, a adunat la dânsul, înşelătorul, vasele de argint şi de aur şi pietrele scumpe şi împodobise cu mărgăritare ale sfintelor icoane din toate mănăstirile şi s-a împodobit cu ele“. De altfel, încă din prima lună de domnie, Despot s-a apucat să cheme în Moldova pe reformaţii din Franţa, Spania, Germania, Polonia şi alte ţări ale Europei, neţinând seama de părerea autohtonilor ortodocşi. Complotul împotriva lui Despot Complotiştii, în frunte cu Ion Moţoc, primul sfetnic al domnitorului, Drăghici Spancioc, mare vornic, şi hatmanul Toma Barnovschi l-au trimis pe Tomşa, boier de rangul al doilea, care făcea parte şi el din complot, la Despot, pentru a-i încredinţa mercenarii săi nemţi, unguri, spanioli, leşi, cu care să facă faţă pe rând tătarilor, chemaţi chipurile de Dimitrie Wisniowiecki, pretendent la tronul Moldovei, până la mobilizarea oştii de ţară. Despot, sfătuit de Moţoc, a acceptat. De altfel, cei 300 de mercenari străini, care se alipiseră oştii de ţară, au fost atacaţi prin surprindere şi ucişi până la unul de către moldovenii credincioşi lui Tomşa şi boierilor răzvrătiţi. La 9 august 1563, sfatul boierilor a ales domn pe Tomşa, schimbându-i numele în cel domnesc de Ştefan, după care oastea condusă de acesta s-a deplasat la Suceava unde avea să înceapă asediul cetăţii. Asediul cetăţii a durat trei luni, între 8 august şi 9 noiembrie 1563, când Despot s-a predat, ieşind din fortăreaţă, deşi se pare că operaţiunile militare propriu-zise încetaseră la 5 noiembrie 1563. Deşi Despot s-ar fi putut apăra în Suceava încă multă vreme, el a fost trădat chiar de oamenii lui din cetate. Trădarea şi revolta acestora au fost determinate de îndemnurile lui Martin Farkaş, locţiitorul lui Despot în cetate, câştigat în taină de Ştefan Tomşa şi de comandanţii oştii ardelene trimise în sprijinul asediatorilor de Ioan Sigismund Zapolya, cu promisiunea că el şi oamenii săi vor putea părăsi cetatea cu toate averile jefuite ale lui Despot. Predarea şi moartea Zadarnic s-a rugat Despot, şi în genunchi, de lefegii unguri, să mai aştepte câteva zile, nu i s-a îngăduit nici măcar să fugă noaptea, peste zidul cetăţii, fiind, practic, arestat în camera sa din cetate. Înţelegând că soarta îi era pecetluită şi temându-se că va fi torturat şi executat în chinuri - Despot ştia că, nefiind din neamul domnesc, nu avea dreptul la decapitare -, a cerut de mai multe ori să i se ia viaţa cu propria sabie, scoţându-şi chiar gulerul pentru a facilita tăierea capului, mai bine decât să fie predat adversarului. Data predării şi morţii lui Despot a fost 9 noiembrie 1563, „nonis novembris anni sexagesimi tertii“, după cum consemna Johann Sommer. La ora 12:00 a amiezii, în sunetul tobelor, călare pe un cal frumos, cu sceptrul de aur în mână şi diadema pe cap (A. Armbruster), Despot a ieşit din cetate spre satul Areni (Grigore Ureche), fiind luat în primire de o parte din boierii de frunte ai lui Tomşa, care, furios, numindu-l câine, tiran şi acuzându-l de sacrilegiu, l-a lovit de două ori cu calul şi cu buzduganul, iar, în cele din urmă, porunci unui tătar curier - probabil un lipcan - să-i taie capul. Trupul fără cap al lui Despot a fost dus „cu un cortegiu de rând“ şi îngropat în cimitirul de lângă Mănăstirea „Sf. Ioan cel Nou“ de la Suceava (J. Sommer) într-un loc astăzi neidentificabil. Un mormânt voievodal la Suceava? La începutul secolului al XX-lea, mai precis un articol semnat de dr. Ştefan Koczinski, nepotul episcopului Teoctist Blajevici, identifica locul unde se afla sicriul cu osemintele lui Despot. Iată un fragment din această descriere, apărut în Calendar 1916 - Viena, care până acum nu a văzut lumina tiparului în limba română: „Lângă grădina mănăstirii este aşezat un vechi cimitir... de mult timp, crucile şi pietrele funerare s-au răsturnat şi au fost acoperite de iarbă... În peretele de pământ prăbuşit, era vizibil un locaş de odihnă al unui decedat... În amestecătura ucigaşă rămasă, se observă fragmente ale capacului sicriului, resturi de părţi negricioase de oseminte. Cele mai mari erau încă în poziţia lor firească. Ceva însă îmi părea că nu era tocmai aşa cum trebuia să fie: capul scheletului era aşezat anume la o jumătate de palmă în statul de pământ. Am căutat, pe cât posibil, să înaintez. Craniul zăcea total întors în sicriu. Aşa că ţeasta capului era împreună cu vertebra cervicală: o privelişte îngrozitoare. Aceasta nu era o dislocare naturală care ar fi ajuns aşa prin putrefacţie. În acest caz, nu rămânea nici o îndoială: acest cap a fost separat de trunchi într-un mod violent şi cineva, după aceea, probabil, în mare grabă, l-a azvârlit în sicriu, aşa că a ajuns într-o poziţie nenaturală. Am observat, de asemenea, că în regiunea frontală era o mare gaură. E tot ceea ce am priceput atunci... Uimit, am observat că pe capacul sicriului era fixată o placă de mărimea potrivită... Am scos placa... Am şters până ce a ieşit, în fine, la iveală metalul alb şi inscripţia a devenit lizibilă. Literele erau ale vechii scrieri gotice, aşezate neregulat, o mână tremurândă a mânuit ştanţa pentru litere, în timp ce mâna dreaptă, înfrigurată, ridica cu grabă ciocanul şi lovea în placa de metal. De bună seamă era vorba de un dispărut iubit când i se dădea încă ultimul salut, pentru veşnică odihnă... Inscripţia pe care, cu osteneală, am putut să o descifrez şi întregesc era latinească, şi anume: Johanes Jacobus Heraclides basilicus despota dominus, regni Moldaviae, ingratitudine nefada, proditus miserime trucidatus interit nonis novembris mdlxiii r.i.p. (requiescat in pace)“. În traducere, „Principele regesc Ioan Iacob Heraclidul, despotul, domnitorul Moldovei, sfârşeşte prin infamă recunoştinţă şi trădare, omorât în mod de tot lamentabil la 9 noiembrie 1563. Odihnească în pace“. Această placă a fost dusă şi predată apoi la curatorul muzeului din Viena. Este interesantă această descriere apărută, în 1916, în articolul „Vechiul oraş voievodal Suceava“, din Calendarul apărut la Viena, cu atât mai mult cu cât istoria ne consemnează faptul că, după decapitare, capul lui Despot ar fi fost „înfipt într-o lancie şi purtat printre oşteni, pentru a fi văzut“ (Antonio Maria Graziani). Pe bună dreptate, s-a afirmat că, dacă ar fi avut un mormânt, epitaful cel mai potrivit pentru acesta ar fi fost cugetarea lui Johann Sommer despre Despot ca voievod, nu ca aventurier, omul „în care poţi, desigur, să lauzi mai mult decât să cerţi“.