Sfaturi practice în Biserică: Grija faţă de cuvânt

Nu e deloc lipsit de importanţă ce şi cum vorbim. Este chiar esenţial, cunoscându-se valoarea morală şi pedagogică a cuvântului. Chiar dacă "vorba zboară", se evaporă, nu are temeinicie ("verba volant") şi faptele sunt preferate cuvintelor ("Acta, non verba!"), totuşi, o privire atentă şi responsabilă asupra fenomenului comunicării umane arată oricui că o idee bine gândită, frumos exprimată şi adaptată la context poate avea efecte dintre cele mai benefice pe multe planuri. La fel cum exprimări neinspirate, strâmbe, fără ecou spiritual şi virtuţi estetice distrug firele nevăzute ale relaţiilor interumane. Pe lângă faptul că nu poate fi măsurat, efectul unui cuvânt este ireversibil. Odată rostit, el nu mai poate fi revocat sau şters, ci cel mult atenuat. Scuzele la care recurgem adesea în atari situaţii (dacă nu uităm sau, mai grav, "uităm" să facem totuşi acest gest) nu anulează urmările psihoafective pe care vorbele noastre le-au produs, ci doar încearcă o inutilă retuşare a lor. Se poate spune de pildă că, într-o succesiune de enunţuri, fiecare unitate semantică se adresează deja unui alt receptor uman, marcat de influenţa cuvintelor precedente. De asemenea, este extrem de dificil a învedera cu exactitate relaţia cauzală dintre un anumit mesaj şi efectul său. Astfel, un cuvânt îşi poate devoala efectul asupra receptorului său imediat sau mult mai târziu, dar în cele din urmă tot o va face. Apărând în alt context şi, deci, interacţionând cu alte impresii comunicative, reacţia va fi greu de corelat cu un mesaj anume. Acest fenomen priveşte natura şi modul emiterii mesajului, dar şi personalitatea şi dispoziţia momentană a celui care îl receptează, aceasta din urmă depinzând totdeauna de starea creată de mesajele anterioare. Iată de ce, ţinând seama de complexitatea acestui mecanism al comunicării noastre verbale, până şi cel mai neînsemnat cuvinţel dobândeşte o pondere semnificativă.

Acestui aspect i se adaugă, într-o complementaritate desăvârşită, perspectiva biblică. Profund mâhnit de uşurinţa cu care fariseii îi blasfemiaseră puterea dumnezeiască, Mântuitorul pronunţă acel înalt principiu creştin referitor la responsabilitatea vorbirii folositoare/ nefolositoare: "Vă spun Eu vouă că pentru orice vorbă deşartă pe care o vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale te vei îndreptăţi şi din cuvintele tale vei fi osândit" (Mt. 12, 36-37). În acelaşi context, Iisus descoperă şi rădăcinile interioare ale acestei vorbiri. "Din prisosul inimii grăieşte gura" (Mt. 12, 34). Iată axul întregii argumentări hristice: inima, cugetul, conştiinţa. Fiind locaşul spiritualităţii umane, inima devine şi obiectul pedagogiei creştine. "Simţirea e totul!", spunea Goethe cândva. O educaţie a sensibilităţii noastre duhovniceşti reverberează natural şi în utilizarea cuvintelor. Simţirea curată şi frumoasă va rodi într-o vorbire pe măsură, pentru că "cele ce ies din gură pornesc din inimă" (Mt. 15, 18). Vorbirea creştinului este, aşadar, expresia fidelă caracterului, formării şi convingerilor lui morale. Felul în care cineva foloseşte graiul este, după caz, o faptă a sfinţeniei sau un păcat. Pe acest considerent, modul înţelept, sincer şi îngrijit al vorbirii poate igieniza un mediu cotidian adesea pângărit de blazonul limbajului trivial şi abrutizat al zilelor noastre.