Erminie cromatică și teologică a icoanei de la Polovragi

Icoana „Acoperământul Maicii Domnului” este reprezentată în tehnica fresco, pe frontonul bisericii celei mari de la Mănăstirea Polovragi, având dimensiunea 2,80 m/ 2,80 m. Încadrându-se întocmai în cromatica întregului ansamblu pictural, icoana iese în evidență prin acuratețea stilului brâncovenesc. Desfășurată într-o armonie perfectă de formă și culoare, de praznicul Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului de la Polovragi, icoana presupune o întreită interpretare iconografică: cromatică, simetrico-participativă și teologică.

În componenta elementelor cromatice, icoana Acoperământului Maicii Domnului se desfă­șoară pe trei planuri de ansamblu: roșu aprins – pentru cromatica plafonului, portocaliu cu ancadramente geometrice de linii unghiulare – pentru ansamblul median și albastru profund – pentru partea superioară. Întregul ansamblu pictural este încadrat de un generos ornament floral, desfășurat pe forma pătrată a icoanei, în care sunt preluate temele dominante de culoare: roșu aprins, portocaliu și albastru eteric. Mergând mai departe, constatăm că fiecare element cromatic se completează la rândul său cu varietatea personajelor prezentate de pictor, dirijând implicit privirea spre cea de a doua etapă a interpretării iconografice. Latura inferioară a icoanei, dominată de o puternică nuanță de roșu aprins, simbolizează ne­greșit caracterul chenotic al „focului dumnezeiesc”, întrupat în pântecele Fecioarei. Regăsim aici o frumoasă expresie a mijlocirii pe care Maica Domnului o face de acum ­înainte neamului omenesc, ridicat deasupra păcatului originar pe piedestalul chenozei Fiului ei Mântuitor. Culoarea roșie a plafonului arată pe de altă parte o împreunare a expresiei mântuitoarei jertfe de sânge, rânduită în chip izbăvitor la picioarele unei omenități ocrotite de Maica Domnului. Împletind foarte frumos această taină a culorii în adânci înțelesuri teologice, Grigore al Nicomidiei spune că „în timp ce picături de sânge curg din răni, cu mult mai mult curg lacrimi din ochii săi” (PG 100: 1468D, cf. Smith, My Son and My God: The Kenosis of Grief in the Lamentation of the Virgin in the Church of the Virgin Pribleptos, Harvard ­Divinity School, 2003, p. 14).

Mergând mai departe, observăm că picioarele Maicii Domnului sunt așezate pe un fond cromatic diferit, de culoare roșu pal-deschis, definind un piedestal plutitor în marea roșie a plafonului general. Sub acest aspect, cromatica indică o pozițio­nare superioară a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, comparativ cu celelalte personaje reprezentate în icoană. Ea este deopotrivă mijlocitoare, însă prin curățenie desăvârșită și sfin­țenie se ridică deasupra tuturor, drept cea mai aleasă între toți și toate, „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Așe­zarea Maicii Domnului deasupra planului de roșu aprins arată deopotrivă expresia biblică a prevestirii pe care ea o face înaintea Elisabetei (Lc. 1, 46-49).

Următoarele planuri cromatice ale icoanei se desfășoară într-o evidentă ascensiune celestă. Fondul de portocaliu, desfășurat geometric în spații unghiulare cu baza spre partea superioară, constituie în fapt „Acoperământul Maicii Domnului”. Prezentarea iconografică este într-adevăr inedită, exceptând reprezentările clasice prin care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu își revarsă mantia sa peste popor. De data aceasta, acoperirea vine din cer, ca un cort desfășurat prin mâinile a doi heruvimi care țin cu grijă așternut vălul cel binecuvântat al nădejdilor de izbăvire izvorâte din Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Expresia este una magistral-împărătească, arătând-o pe Stăpână cu adevărat Mijlocitoare, Izbăvitoare și Maică a întregului ­neam omenesc.

Cel de-al treilea registru cromatic se desfășoară pe nuanța de albastru eteric, care domină cu desăvârșire planul superior al icoanei. Aici putem identifica foarte ușor cei doi heruvimi care desfășoară cu grijă acoperământul Maicii Domnului, purtându-l pe deasupra noastră din cerul cel plin de slavă al dumnezeirii. Descoperim totodată un argument adânc al lucrării proniatoare a lui Dumnezeu în creația Sa: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria” (Ps. 18, 1).

Simetria planurilor

Din punct de vedere al simetriei planurilor, putem identifica trei tipologii de personaje: cei care se găsesc sub acoperământul Maicii Domnului, de-a stânga și de-a dreapta, oameni din diferite clase sociale, heruvimii care desfășoară celest acoperământul și Maica Domnului – acoperământul însăși, în centrul sfintei sale icoane. Personajele reprezentate în scenă sunt din diferite clase sociale, lucru evident după vesti­mentația pe care iconarul a reușit să o identifice cu succes. Găsim astfel în partea dreaptă a Maicii Domnului întreaga ceată a slujitorilor Bisericii: arhierei, preoți și diaconi. În partea stângă, avem ceata credincioșilor: demnitarii (în partea de jos); repre­zentanții claselor de mijloc și oamenii de rând din popor. Un detaliu foarte interesant pe care pictorul a reușit să-l evidențieze este tunsoarea specifică epocii pentru partea credincioșilor laici. Această specificitate se poate identifica și în pictura interioară, la portretele ctitorilor Brâncoveni.

În partea centrală a icoanei este așezată bineînțeles Maica Domnului. Chipul său este sobru, brațele sunt deschise, ușor aplecate spre cei din stânga și din dreapta sa. Maica Domnului este în picioare, ca o flacără vie pentru cei care o cinstesc. Mâinile sale întâmpină brațele întinse ale credincioșilor, căutând totdeauna spre ea cu nădejde de mântuire. I se potrivește aici frumoasa descriere a lui Evdochimov: „Mama poartă peste rochie maphorionul-ul care-i învăluie capul (vălul – Pokrov), brodat cu un prețios șiret și împodobit cu trei stele, una deasupra frunții și celelalte două pe umeri, semnul dogmatic al veșnicei feciorii” (Paul Evdochimov, Arta icoanei. O teologiei a frumuseții, traducere de Grigore Moga și Petru Moga, Ed. Meridiane, București, 1992, p. 224).

Despre locul celor doi heruvimi în dinamica personajelor zugrăvite în icoană, reprezentați în registrul superior, Michel Quenot spune: „Iconografia ortodoxă se străduiește să restituie fru­musețea, maiestatea și forța spirituală a îngerului prin adăugarea aripilor, simbolul lumii de sus. După circumstanțe, îngerii arată cu un deget sau cu toată mâna către obiectul slujirii lor sau se înclină înaintea Stăpânului lor în semn de supunere și de adorare. Bărbăția lor evanghelică este dublată de un echilibru care nu lasă loc senzualității și voluptății. Date fiind scopul și slujirea lor, aceste ființe de lumină poartă un veșmânt asemănător celui diaconesc, iar liniile aurite de pe aripile lor sugerează lumina pe care o reflectă” (Michel Quenot, Cheile icoanei. Limbajul simbolic al iconografiei, traducere din limba franceză: Cristian Emanuel Cercel, Ed. MJM, Craiova, 2018, p. 116).

Expresia teologică

Din punct de vedere teologic, icoana „Acoperământul Maicii Domnului” de pe frontispiciul bisericii celei mari de la Mănăstirea Polovragi definește foarte frumos faptul că expresia văzută a formei are o importanță semnificativă în argumentele de cunoaștere și mărturisire exis­tențială a lui Dumnezeu. Pe de altă parte, în conținutul ei, icoana arată că fiecare element văzut, consacrat experienței din proximitatea vieții liturgice, aduce cu sine o bogată încărcătură de sensuri teologice, care se propagă dincolo de sens.

Cunoașterea lui Dumnezeu prin intermediul lumii văzute, cu toate elementele de sincronie și armonie naturală, a constituit sursa originală de inspirație în expresia iconografică a Bisericii. Din această realitate perenă străbate în primul rând o argumentare biblică, menită să amplifice permanent și să susțină și mai mult starea de har a prezenței Creatorului în zidirea Sa. Cu alte cuvinte, „ceea ce cuvântul spune, imaginea ne arată în tăcere, ceea ce am auzit spunându-se, am văzut”.

Teologia icoanei în Tradiția Ortodoxă este negreșit o expresie a „Luminii”, o „materializare isihastă” a eternului atribut dumnezeiesc împărtășit în chip desăvârșit de la facerea lumii: „Și a zis Dumnezeu: Să fie lumină! Și a fost lumină. Și a văzut Dumnezeu că este bună lumina, și a despărțit Dumnezeu lumina de întuneric” (cf. Fac. 1, 3-4). De aici, urmărind firul zilelor creației, aflăm în mod repetitiv expresia: „Și a fost seară, și a fost dimineață ...”. Constatăm astfel că, din punct de vedere exegetic, „Hexaimeronul nu cunoștea noaptea”. Este prin urmare o realitate care exprimă ontologic faptul că „întunericul și noaptea nu sunt făcute de Dumnezeu; pentru moment, noaptea nu este decât un semn al neființei, neantul ab­stract despărțit de ființă prin natura sa. Dimineața și seara marchează succesiunea evenimentelor, desemnează progresia creatoare și nu formează decât ziua, dimensiune a luminii pure. Contrariul său, noaptea, nu este încă puterea adevărată a tenebrelor; noaptea, în sensul ioaneic, nu apare decât în cădere” (Paul Evdochimov, Arta icoanei. O teologiei a frumuseții, traducere de Grigore Moga și Petru Moga, Ed. Meridiane, București, 1992, p. 13).

În concluzie, din punct de vedere cronologic, Acoperământul Maicii Domnului, praznic rânduit liturgic de Biserică în ziua de 1 octombrie, se definește ca icoana prin care „timpul transcende timpul”. Această sintagmă teologică se justifică prin faptul că în această reprezentare picturală „se îmbină două evenimente într-un așa fel încât aceia care nu știu să o interpreteze cred că o singură scenă este pictată” (Pr. Stephane Bigham, Icoana în tradiția ortodoxă, traducere de Diana Preda și Cornel Apostol, Ed. Theosis, București, 2016, pp. 67-68). Cele două evenimente sunt în fapt două realități calendaristice, cinstite în aceeași zi, dat fiind faptul că în data de 1 octombrie este sărbătorit și Sfântul Roman Melodul. Nu de puține ori, planurile iconografice clasice ale Acoperământului îl includeau în mod evident și pe acest mare sfânt imnograf al Bisericii primare, rânduit în ceata slujitorilor adă­postiți de Maica Domnului sub acoperământul său. Și la Polovragi, în partea dreaptă, între clericii reprezentați, îl avem cu siguranță și pe Sfântul Roman. De aici, această împreunare de lumină isihastă și temporalitate hagiografică, rostuite de marii zugravi de la Polovragi în aceeași icoană.