Dicționar teologic: agneț, copie, stea (steluță)

 AGNEȚ: Partea centrală și cea mai importantă a unei prescuri, de formă pătrată, împărțită în 4 chenare pe care sunt însemnate inițialele IS, HR, NI, KA, care se scoate în cadrul Proscomidiei, pentru a fi pusă pe Sfântul Disc și adusă spre sfințire la Sfânta Liturghie. 

Tetragrama „IS HS NI KA” care înseamnă „Iisus Hristos învinge” se decupează cu copia, sub forma unui cub cu rostirile rânduite de Liturghier, așezându-se pe Sfântul Disc, la începutul Proscomidiei. El devine, prin sfințire, Trupul Domnului sau Sfânta Împărtășanie, împreună cu vinul care devine Sângele Domnului. Se numește așa pentru că Mântuitorul, prin analogie cu mielul pascal al iudeilor, a fost văzut mai dinainte, de Isaia prorocul, ca un miel de jertfă (Isaia 53, 7-8), iar Sfântul Ioan Botezătorul L-a numit chiar „Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29). Scoaterea Agnețului din prescură închipuie întruparea și nașterea Domnului din Sfânta Fecioară. Sfântul Agneț reprezintă trupul omenesc al Mântuitorului.

 COPIE: Obiect liturgic, ca un cuțit de metal în formă de lance, care se folosește la slujba Proscomidiei pentru pregătirea Cinstitelor Daruri de pâine, adică Sfântul Agneț și miridele.

Mânerul copiei se termină în formă de cruce. Copia a fost introdusă odată cu dezvoltarea Proscomidiei, în sec. VI-VII, și se folosește numai în ritul bizantin. Prima mențiune a copiei o găsim la Sfântul Gherman al Constantinopolului, în comentariul său liturgic din sec. al VIII-lea, Contemplație mistică. El o compară cu lancea sau sulița cu care a fost împuns Mântuitorul în coastă, pe cruce.

STEA (Steluţă): Obiect liturgic format din două arcuri mici sau semicercuri emisferice, unite la mijloc printr-un șurub (cui) surmontat de o mică cruce sau iconiță metalică în relief, în așa fel încât Steluța să se poată închide și deschide după voie. 

Ea se întrebuințează la slujba Proscomidiei, după scoaterea Sfântului Agneț și a miridelor, când este așezată pe Sfântul Disc, formând o mică boltă, pentru ca acoperămintele ce se pun peste disc să nu se atingă de Cinstitele Daruri. După ce Sfântul Disc este purtat la Sfânta Masă în timpul Vohodului Mare, steluța rămâne deasupra miridelor până la ecfonisul „Cântarea de biruință...”, când preotul (sau diaconul, dacă este) face cu ea semnul Sfintei Cruci, atingând-o în cele patru laturi ale Discului, după care o pune deoparte.

După împărtășire, ea este așezată din nou pe Sfântul Disc, închisă fiind, și apoi dusă la proscomidiar, odată cu acesta, spre finalul Sfintei Liturghii. Acolo, steluța se păstrează, de obicei, alături de celelalte sfinte vase.

După părerea unora dintre tâlcuitorii Liturghiei, ea a fost introdusă în serviciul divin de către Sfântul Ioan Gură de Aur. Se pare, însă, că originea ei nu este atât de veche, deoarece un astfel de obiect era absolut necesar numai după formarea ritualului scoaterii Sfântului Agneț din prescură (aproximativ sec. VII-VIII); și mai ales după ce s-a introdus practica scoaterii miridelor la Proscomidie (aproximativ sec. X-XI).

Prima mențiune documentară despre folosirea ei o găsim abia în sec. al XII-lea, în Tâlcuirea liturgică atribuită Patriarhului Sofronie al Ierusalimului, care vorbește despre rostul ei.

La Proscomidie, steluța ne aduce aminte de steaua minunată după care s-au condus magii din Răsărit către Betleem la Nașterea Domnului. Tocmai de aceea, la Proscomidie, așezarea steluței deasupra Sfântului Agneț este însoțită de cuvintele: „Și venind steaua, a stat deasupra, unde era pruncul” (Matei 2, 9). De asemenea, după Vohodul Mare steluța simbolizează sigiliul (pecetea) pus pe mormântul Domnului.