Euharistia, taina Împărăţiei

Mărturisirea Mântuitorului Iisus Hristos presupune o angajare serioasă în viața Bisericii. În vederea implicării cât mai conștiente în corpusul eclesial sunt necesare orientări ce se regăsesc clar delimitate în activitatea cultică. Slujbele sunt prilejuri de mărturisire hristică prin care ne sunt dăruite coordonate limpezi ale viețuirii creștine. Primirea Sfintelor Taine este însoțită de precizarea clară a unor indicatori meniți să atragă atenția cu privire la scopul împărtășirii de acestea.

Când vorbim de Sfintele Taine, de fiecare dată le catalogăm într-o categorie aparte, știind faptul că prin ele ni se oferă, mai mult decât prin alte slujbe, un spor de Har. O astfel de gândire, cantitativă ce-i drept, se justifică prin aceea că dezideratele pe care le presupune administrarea Sfintelor Taine sunt menite să trezească conștiințe.

Taina Mulțumirii și a Iubirii desăvârșite

Testamentul euharistic lăsat de către Mântuitorul Iisus Hristos Bisericii Sale este clar și concis: „Aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Preluat și însușit sârguincios de primele comunități creștine, acest testament a fost asumat fără tăgadă și transmis în mod coerent de fiecare dată când era necesar să se actualizeze rolul și rostul Bisericii ca organism prin care mărturisirea Domnului devine accesibilă. Sfântul Apostol Pavel accentuează importanța cuvintelor de instituire a Tainei Sfintei Împărtășanii afirmând cu tărie faptul că „Eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine și, mulțumind, a frânt şi a zis: Luați, mâncați; acesta este ­Trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea şi paharul după Cină, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă întru sângele Meu. Aceasta să faceți ori de câte ori veţi bea, spre pomenirea Mea. Căci de câte ori veţi mânca această pâine şi veţi bea acest pahar, moartea Domnului vestiți până când va veni” (I Corinteni 11, 23-26).

Biserica are în patrimoniul liturgic această trăsătură fundamentală bazată pe săvârșirea Sfintei Împărtășanii ca deziderat esențial. În acord cu acest principiu remarcabil al Bisericii, Împărtășania se numește și Euharistie sau Mulțumire pentru că atunci când credincioșii ajung în fața Sfântului Potir împlinesc la propriu cuvintele testamentare ale Domnului, fiind recunoscători pentru acest mare dar al Iubirii desăvârșite a lui Dumnezeu față de oameni. În acord cu acest fapt, Sfântul Pavel afirmă magistral: „Mulțumire fie adusă deci lui Dumnezeu, Celui ce ne face pururea biruitori în Hristos şi descoperă prin noi, în tot locul, mireasma cunoștinței Sale” (II Corinteni 2, 14). 

Dorințe omenești

Apropierea de Sfânta Împăr­tă­șanie fără o motivație clară și obiectivă în acord cu cuvintele Domnului prin care Acesta se revendică pe Sine pentru a trăi euharistic în mărturisitorii Lui împuținează și uneori sabotează sensul Sfintei Împărtășanii. Obți­nerea unor foloase imediate și precise: ferirea de boli, de necazuri, de felurite strâmtorări jus­tificate omenește denaturează însă calitatea actului euharistic, trimițând în plan secundar Jer­tfa Domnului, care îşi dorește să se ofere pe Sine, găsind în fiecare loc sălășluire. În prima rugăciune din seria celor 12 pregătitoare pentru primirea Sfintei Împărtă­șanii, Sfântul Vasile cel Mare formulează următoarele: „...primind părticica Sfintelor Tale Taine, să mă unesc cu Sfântul Tău Trup și Sânge și să te am pe Tine locuind și rămânând întru mine, împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh”. Observăm de aici impor­tanța covârșitoare a primirii Sfintei Euharistii care ne proiectează într-o amețitoare intimitate ce implică o adevărată revelație a Sfintei Treimi. Având un asemenea scop, unde vor încăpea oare căutările și ambițiile strict pământești, pe care mulți dintre credincioși se ostoiesc să le obțină cu cerbicie? Reconsiderarea așteptărilor va revitaliza sensul originar al Împărtășirii ca act de ridicare a omului din suficiențele sale pământești.

„... spre iertarea păcatelor și spre viața de veci!”

Primirea concretă a Sfintei Împărtășanii este însoțită, pe lângă drumul de inițiere catehetic, omiletic și mai ales liturgic, de cuvintele care trasează dezideratele autentice euharistice. Chiar dacă slujba Sfintei Liturghii are un caracter comunitar aparte, în cadrul ei fiind implicată întreaga comunitate prezentă atât văzut, cât și nevăzut, momentul oferirii propriu-zise a Sfintelor Taine se săvârșește în rânduială, pentru fiecare credincios în parte. Pentru fiecare persoană ce se apropie de Sfântul Potir, preotul liturghisitor trebuie să rostească foarte atent cuvintele: Se împărtășește robul/roaba lui Dumnezeu (N) cu cinstitul și preasfântul Trup și Sânge al Domnului Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Aceste cuvinte sunt de fapt cele care aduc la împlinire testamentul dorit de Însuși Mântuitorul Hristos. În prima parte a acestui formular liturgic se clarifică identitatea primitorului. Văzut ca slujitor al lui Dumnezeu, termenul de rob arată aici o demnitate aparte cu care omul este recunoscut de Creatorul Său. Partea a doua a acestei fraze liturgice (formulă de administrare) implică trasarea coordonatelor absolut necesare și normative spre care fiecare credincios trebuie să se îndrepte: obținerea iertării păcatelor și intrarea în atmosfera vieții veșnice. Acestea din urmă sunt veritabile puncte de orientare care activează busola duhovnicească a vieții creștine. Trebuie subliniat în acest punct și faptul că primirea Sfintei Împărtă­șanii generează atât iertare de păcate, cât și înscrierea pe drumul vieții de veci. Această perspectivă ridică mai multe întrebări. Despre ce păcate ar fi vorba în acest moment: păcatele mărturisite la ultima Spovedanie sau cele de până în momentul de față? Argumente se pot găsi și ele chiar există pentru a justifica ambele situații. Însă ne putem gândi: dacă ar fi vorba doar de păcatele de la Spovedania cea mai recentă, care a avut rolul de a pregăti cât mai temeinic primirea Sfintei Împărtă­șanii, ce se întâmplă cu cele care nu s-au putut spovedi, nu din rea voință, ci pentru faptul că ele poate au fost săvârșite până la momentul primirii Euharis­tiei? Totuși, faptul că aceste coordonate liturgice sunt eviden­țiate în acest context de unire sublimă cu Mântuitorul Iisus Hristos arată faptul că prin însăși primirea Împărtășaniei se pot ierta o categorie de păcate care ne pot împiedica accederea în viața de veci.

Latitudine și longitudine spirituale

Pentru a identifica un loc precis de pe globul pământesc, geografia ca știință ne oferă șansa descoperirii unor coordonate fără de care nu ar fi posibilă orientarea clară pe Pământ. Cu ajutorul acestor instrumente de calcul, fiecare loc de pe glob poate fi găsit, regăsit, cunoscut sau recunoscut. Cu ajutorul sistemului de referință ce utilizează latitudinea (distanța unghiulară a unui punct de pe glob față de Ecuator, măsurată pe meridianul care trece prin acel punct și exprimată în grade, minute și secunde) și longitudinea (distan­ță în grade, măsurată pe Ecuator, dintre meridianul care trece printr-un punct oarecare de pe glob și primul meridian - meridianul 0) s-au alcătuit și se alcătuiesc încă hărți care înlesnesc viața omului pe pământul creat de Dumnezeu. Dacă transpunem acest limbaj în perspectiva euharistică oferită de șansa primirii Sfintei Împărtășanii de către credincioși, putem vorbi de exis­tența unei latitudini sociale, orizontală (referitoare la legătura dintre oameni), și longitudine duhovnicească, verticală (referitoare la legătura dintre oameni și Dumnezeu). Putem observa așa­dar că primirea atentă a Sfintei Euharistii relevă coordonatele accederii în Împărăția lui Dumnezeu (orizontala și verticala), eliberați de orice povară care însoțește viața omului. De fapt, adevărata viață cu Dumnezeu, în proximitatea plenară a Lui,  nu poate fi posibilă decât fiind curățiți de toate apăsările și neîmplinirile omenești, orizontale. Grandios lucru este că primirea Împărtășaniei cuprinde acest sistem de referință, care are în vedere adevărata viețuire a omului, verticală, în cerul nou și pământul nou prevestit de Apocalipsă (Apocalipsă 21, 1).