Sfaturi practice în Biserică: Respectarea rânduielii tipiconale a slujbelor

Multe voci, cel mai adesea neautorizate, reproşează slujitorilor Bisericii că rânduielile ei liturgice sunt prea lungi, nemaifiind compatibile cu graba care caracterizează din ce în ce mai mult mersul lumii de astăzi.

Rânduiala slujbelor noastre urmează însă un anumit tipic (mod de desfăşurare), fixat de oameni cu viaţă sfântă, canonizaţi şi cinstiţi ca sfinţi de către Biserica noastră. Ceea ce ei au fixat ca rânduială a slujbelor este de fapt experienţa directă cu Dumnezeu, exprimată în rugăciune, aceştia punând în scris cadrele desfăşurării acestei experienţe a lor în Biserică, ca rod al lucrării Duhului Sfânt în lume. Aşadar, Tipicul bisericesc sau cartea care fixează cadrele desfăşurării unei slujbe nu poartă în primul rând o amprentă umană, nici nu înscrie expresia trăirilor religioase ale unui secol sau altul din cadrul istoriei Bisericii, ci mai degrabă exprimă viaţa Bisericii, ca respiraţie în Duhul Sfânt, urmând experienţa în rugăciune a sfinţilor ei. Slujbele Bisericii nu sunt doar forme goale sau solemnităţi lipsite de conţinut, ci adieri ale lucrării Duhului Sfânt în Biserică. Astfel, fiecare cuvânt rostit în cadrul rânduielii unei slujbe împărtăşeşte un har deosebit din multitudinea de daruri pe care Duhul Sfânt le împărtăşeşte în Biserică. Aşa încât, o slujbă săvârşită în integralitatea rânduielii ei ne face părtaşi la gustarea din întreaga bogăţie de daruri pe care Dumnezeu le revarsă asupra lumii prin Duhul Sfânt în Biserica slavei Sale. Omiterea unei părţi din slujbă ne lipseşte de o parte a acestor minunate daruri cereşti, împărtăşite în cadrul acesteia. Dacă anumite părţi ale unor slujbe care se săvârşesc în mod obişnuit în bisericile noastre parohiale (precum citirea Catismelor din Psaltire şi a Canoanelor din cadrul slujbei Utreniei) pot fi lăsate la o parte în situaţii speciale, după cum socoteşte protosul sau preotul cel mai vechi în slujire, acest fapt nu înseamnă că întreg tipicul bisericesc are un caracter variabil, putând fi modificat oricum şi oricând şi după bunul plac al oricui, ci mai degrabă ele trebuie privite ca pogorăminte de la regulă, pentru neputinţele şi slăbiciunile firii noastre, pentru a nu lungi, peste puterile noastre fizice, o slujbă. Aceste modificări ale tipicului privesc însă numai anumite părţi ale slujbei, foarte clar specificate în cadrul acestuia, aşa încât nu pot fi operate modificări după bunul nostru plac, fără ca aceasta să devină însă o regulă generală. De asemenea, posibilitatea de a interveni în omiterea acestor părţi foarte clar delimitate în tipic, din conţinutul slujbelor noastre, o are la parohii numai protosul, la mănăstiri stareţul, iar la catedrale episcopul sau eclesiarhul sau preotul rânduit pentru buna desfăşurare a rânduielilor liturgice, nefiind lăsată la bunul plac al cântăreţilor sau al diferiţilor credincioşi. În concluzie, slujbele noastre au un caracter fix, nemodificabil, făcând parte din documentele sau mărturiile Sfintei Tradiţii a Bisericii, ele împărtăşind multitudinea de daruri pe care Duhul Sfânt le revarsă în Biserică prin intermediul lor. Celor care îi acuză pe slujitorii Bisericii pentru lungimea slujbelor acesteia li se potriveşte foarte bine cuvântul unui duhovnic român, care aprecia următoarele: "Nu slujba-i lungă, ci lenea noastră e mare". Scurtarea slujbelor nu e semn de acomodare la duhul lumii, ci mai degrabă sărăcire lăuntrică, lipsire de minunatele daruri împărtăşite de Dumnezeu în Biserica Sa, prin intermediul acestora.