Sfiala mărturisirii credinţei - între iluzie şi curaj

Un obstacol frecvent în calea rugăciunii îl constituie expresia globalizantă care pretinde că omul nu mai simte nevoia de rugăciune deoarece Îl are pe Dumnezeu deja în interiorul său şi de aceea nu mai vede rostul rugăciunii.

De fapt această piatră de poticnire ascunde lipsa de preocupare a omului trăitor în modernitate,  care nu mai simte nevoia de rugăciune, nici de sfinţire, pentru că este prins în saeculum şi nu mai este atras de perspectiva veşniciei, cu toate că iubeşte viaţa. Detaşarea de valorile lui Dumnezeu - secularizarea - este înţeleasă prin îndepărtarea lui Dumnezeu din conştiinţa omului. Ea „nu este un proces în spaţiul existenţei, ci unul care se derulează în spaţiul conştiinţei omului. Secularizarea nu se produce în realitate, ci se realizează în domeniul interpretării, al realităţii din orizontul raţiunii umane, în filosofie, în ştiinţă, în cultură etc., deci în ceea ce creează spiritul uman. Este evident, Dumnezeu n-a părăsit lumea, El este prezent în ea la fel ca mai înainte”¹.

Dacă se situează în afara preocupărilor spirituale, omul are două opţiuni, ambele dezastruoase pentru destinul său: fie urmăreşte o realizare exclusivă în planul vieţii imediate care are drept caracteristici o societate de consum, o groază teribilă de îmbătrânire şi o preocupare excesivă pentru frumuseţe trupească, fie se afirmă creştin fără Biserică, fără vreo legătură cu trăirea creştină reală, fără dialog autentic cu Dumnezeu. Un anumit soi de credinţă diluată, fără apartenenţă la nici o Biserică sau cult, încercând să-şi argumenteze lipsa rugăciunii adevărate din viaţa sa.

Luând act de această situaţie, trebuie spus ferm că „orice credinţă este cu necesitate confesională, că o credinţă neconfesională sau nespecifică este falsificatoare, este o contradicţie în sine, pentru că trăirea credinţei înseamnă tocmai precizarea unei idei, simţiri, voinţe şi lucrări. Relativizarea diferenţelor esenţiale de credinţă prin formula «tot un Dumnezeu!» este o falsificare a însăşi ideii de credinţă. Căci relativizarea nu oferă «tot un Dumnezeu», ci «nici un Dumnezeu!»”² Cine afirmă că este credincios în afara oricărei confesiuni se amăgeşte pe el însuşi, trăieşte o iluzie a credinţei şi, totodată, o minciună a rugăciunii. Credinţa înseamnă ceva precis, concret, care îl determină pe om la activităţi şi angajamente, care nu lasă loc vreunei diluări a conţinutului învăţăturii şi nici nu lasă norma rugăciunii la nivelul bunului plac al fiecăruia.

Rugăciunea omului către Dumnezeu are la bază o credinţă fermă în El şi comportă o atitudine foarte sinceră din partea omului. Cel care se roagă nu vrea să iasă în evidenţă cu starea dobândită în urma rugăciunii, dar nici nu poate nega şi nu se poate eschiva de la afirmarea rugăciunii în viaţa sa. „Pe vremea comunismului se spunea că te poţi ruga cât vrei în casa ta, dar când te afli în spaţiul public, eşti ateu! Nu putem avea însă viaţă dublă: una interioară şi alta exterioară. Hristos a mărturisit credinţa nu numai în Sinea Lui, în pustie, ci S-a dus în societatea vremii Sale şi S-a luptat cu toate relele şi insuficienţele acelei societăţi, descoperind oamenilor adevărata credinţă în Dumnezeu”³.

A-L avea pe Dumnezeu în suflet este idealul Ortodoxiei! Cel ce vrea ca Dumnezeu să trăiască în inima lui se bucură de lucrările lui Dumnezeu realizate în Biserică. Sfinţii au atins acest ideal şi nu există nici un sfânt care să fi spus că nu se mai roagă deoarece Îl are deja pe Dumnezeu în suflet! Dimpotrivă, chiar în ultima clipă a vieţii au practicat rugăciunea şi au plecat la Domnul cu rugăciunea pe buze. Toată lucrarea Bisericii are acest ideal suprem al vieţii spirituale. Sfântul Pavel doreşte tuturor credincioşilor: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Gal. 4, 19) şi se roagă ca să fim puternici şi întăriţi în Duhul Sfânt, iar „Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre” (Efes. 3, 17).

Mulţi se apropie de oamenii înduhovniciţi şi simt în ei cum această expresie este acoperită de adevăr. De altfel, oamenii rugători nici nu prea vorbesc despre această sălăşluire interioară a lui Dumnezeu. „Dacă aceste cuvinte: «Dumnezeu e în inima mea», ar fi fost rostite de Sfântul Serafim de Sarov, ele ar fi avut o anumită greutate, întrucât ar fi fost expresia sinceră a urmărilor nevoinţelor lui... Atunci însă când auzim aceleaşi cuvinte de la un oarecare, avem tot dreptul să întrebăm: În urma căror fapte duhovniceşti anume aţi obţinut un astfel de succes? Dumnezeu este în sufletul vostru? Explicaţi-ne şi nouă ce cale a urmat rugăciunea voastră?… Cel puţin să ne destăinuiţi cum anume trăiţi prezenţa lui Dumnezeu în sufletul vostru? Ce roade ale darurilor Duhului simţiţi în voi?”⁴

În cultul ortodox, majoritatea rugăciunilor şi slujbelor încep cu rugăciunea „Împărate ceresc... vino şi Te sălăşluieşte întru noi”. Cerinţa de a-L purta pe Dumnezeu în suflet provine din dorinţa cea mare a credinciosului de a ajunge la asemănarea cu Domnul Iisus Hristos. Ce curăţie sufletească trebuie să ai încât să vină Creatorul universului în sufletul tău! Ce cinste mare trebuie să însemne a fi gazda vizitei Lui! „Cu adevărat e o minune fără măsură că sufletul este scaun şi pat şi căruţă, prin har, al Dumnezeului nesfârşit în înţelepciune şi nemărginit în putere, Care are cerul ca scaun.”⁵ Dacă vrem să fim şi credibili, este inevitabil răspunsul la întrebarea: Când s-a produs acest moment? Căci este imposibil să uiţi clipa unică în care Dumnezeu a intrat în sufletul tău.

Tratarea cu sinceritate şi seriozitate a rugăciunii oferă un ajutor pentru eliminarea acestui pretext. Dacă Îl iubeşti pe Dumnezeu, înseamnă că păzeşti poruncile Lui. Două dintre porunci spun aşa: „Privegheaţi şi vă rugaţi” (Mat. 26, 41) şi „Orice veţi cere întru numele Meu, aceea voi face, ca să fie slăvit Tatăl întru Fiul” (Ioan 14, 13). Numai aşa se împlineşte cuvântul nemincinos al Mântuitorului care zice: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (Ioan 14, 23). Astfel sălăşluirea lui Dumnezeu în sufletul omului se realizează numai prin ascultarea poruncilor şi prin rugăciune.

Pentru a-L primi şi păstra în suflet, sfinţii învaţă că este absolut necesară lucrarea de despătimire şi curăţie sufletească, o anumită pregătire ascetică cu un program susţinut de rugăciune, potrivită pentru Invitatul suprem. „Avem nevoie de multă pază, osteneli trupeşti şi curăţie a sufletului ca să sălăşluim pe Dumnezeu în inimile noastre, pentru ca de aici înainte să împlinim fără rătăcire poruncile Lui.”⁶ Condiţia lucrării de purificare şi despătimire cerută de această vizită unică este de fapt o păzire şi o grijă deosebită a lui Dumnezeu pentru noi, deoarece Dumnezeu nu vrea de la noi o simplă vizită, ci vrea ca starea pe care am dobândit-o prin sălăşluirea Lui în noi să se înveşnicească.

 

Note:

1. Pr. prof. dr. Nicolae Achimescu, Religie, Modernitate şi Postmodernitate, Ed. Trinitas a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2013, p. 199.

2. Pr. prof. dr. George Remete, „Credinţă şi confesiune”, în rev. Ortodoxia, LIX, 2008, nr. 1-2, p. 205.

3. Pr. prof. acad. dr. Dumitru Popescu, Teologie şi Viaţă - rele­vanţa teologiei ortodoxe în lumea contemporană, p. 44.

4. Diac. Andrei Kuraev, Daruri şi anateme - ce a adus Creştinis­mul lumii, p. 201.

5. Calist Patriarhul, Capete despre rugă­ciu­ne, cap. 69, în Filocalia, vol. 8, p. 312.

6. Avva Filimon, Cuvânt foarte folositor, în Filocalia, nr. 4, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 154.