Sfinţenie şi genialitate

"Biserica ortodoxă zugrăveşte geniile antichităţii pe zidurile exterioare ale altarelor, fără ca prin aceasta să le confunde cu sfinţi. Pentru ea revelaţiile fragmentare ale geniului antic sunt semne ale lucrării tainice şi neîntrerupte a lui Dumnezeu în lume. Conştienţi de capodoperele pe care le creează, geniile sunt, fără să ştie, colaboratorii lui Dumnezeu în lume prin aceste imagini sublime, a căror valoare fictivă ne sugerează realitatea superioară a lumii spirituale.

Sfinţenia însă nu este genialitate. Ea nu se manifestă în ordinea fanteziei şi nu lucrează ficţiuni. Sfinţenia este natura acestei lumi, purificată de păcat şi ridicată la valoarea supremei realităţi, care este viaţa veşnică. Frumuseţea, pe care o visează geniul, se realizează în sfânt. Nu ascetul singur o realizează, ci energia harului dumnezeiesc, singura care poate zidi din nou frumuseţea din sluţenie şi nemurirea din moarte. Arta este simulacrul eternităţii. Sfinţenia este realism transcendent, care începe în vremelnicie şi se continuă, desăvârşindu-se, în eternitate. Că genialitatea nu e totuna cu sfinţenia se vede din faptul că un ascet n-are nevoie să fie geniu pentru a deveni sfânt. Geniul este un dar natural, sfinţenia, o încununare supra- naturală. Chiar atunci când, în aceeaşi personalitate, geniul se întâlneşte cu sfinţenia, el nu dobândeşte ceva în plus ca putere creatoare, căci ar trebui să credem că sfinţii plăsmuitori de frumuseţi artistice sunt mai mari, ca genii, decât semenii lor din ordinea naturală. Ceea ce nu-i adevărat. Roman Melodul e un mare poet, dar ca forţă artistică nu e mai mare decât Homer sau Vergiliu. Sfântul e vizionar precum e geniul. În contemplaţia genială se descoperă lumina unor realităţi neidentificate; în contemplaţia mistică, lumina realităţii divine. Dar dacă sfântul este înzestrat cu darul natural al genialităţii, când e vorba să-şi transpună artistic obiectul viziunii, el recurge la aceleaşi mijloace ca şi geniul profan. Nimic nu i se adaugă din punct de vedere al forţei tehnice, în afară de directiva spirituală precisă şi de semnificaţia creştină a operei." (Nichifor Crainic, Nostalgia Paradisului)