Sfinţii, dovada că Evanghelia e lucrătoare în orice epocă

În prima duminică după prăznuirea Pogorârii Sfântului Duh, se face pomenirea tuturor sfinţilor pentru a ne arăta că rostul trimiterii şi venirii Duhului Sfânt în lume îl constituie naşterea Bisericii şi sfinţirea oamenilor pentru a deveni sfinţi şi a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu. Noi îi cinstim în această duminică nu numai pe sfinţii cunoscuţi şi canonizaţi, cărora li s-a recunoscut sfinţenia vieţii lor, ci dimpotrivă, pe toţi care, prin viaţă şi virtuţile agonisite, au bineplăcut lui Dumnezeu, dar au rămas neştiuţi de noi, sau altora, care, deşi cunoscuţi, nu li s-a putut da cinstirea ce li se cuvenea, iar din diferite pricini au rămas înscrişi doar în Cartea Vieţii care toate le cunoaşte şi în amintirea unor credincioşi. Doar timpul şi rânduiala lui Dumnezeu îi vor face şi pe ei să le fie recunoscută sfinţenia vieţii potrivit cu roadele pe care le-au produs.

Sfinţii sunt cei mai harnici membri ai Bisericii luptătoare, devenind, pe drept, membri ai Bisericii triumfătoare. Ei rămân în amintirea noastră prin sinaxarul care aminteşte viaţa şi virtuţile caracteristice fiecăruia, prin slujba alcătuită pentru cinstirea lor, prin rămăşiţele şi obiectele lor pământeşti şi prin reprezentarea iconografică. La început, fiecare zi era închinată unui sfânt, totuşi, în timp, zilele au fost îmbogăţite şi li s-au adăugat noi sfinţi din toate timpurile şi locurile şi pentru că lumea nu cunoştea pe toţi sfinţii, Biserica a rânduit o zi de cinstire generală a tuturor sfinţilor ştiuţi şi neştiuţi din raţiuni practice, dar şi pentru a arăta că toţi sfinţii au luptat pentru acelaşi ţel şi au avut un singur model, pe Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

Cu timpul, puţine biserici care au fost înălţate de comunităţile creştine au fost puse sub ocrotirea tuturor sfinţilor, pentru că, în general, bisericile se construiau pe mormintele martirilor şi primeau ca ocrotitor pe sfântul al cărui mormânt se afla la temelia bisericii. Una dintre cele mai vechi biserici din ţara noastră care este pusă sub ocrotirea tuturor sfinţilor este ctitoria Sfântului Sfinţit Mucenic Antim Ivireanul, cunoscută încă din vechime, de la întemeierea ei, cu denumirea de Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, iar astăzi ca Mănăstirea Antim, purtând numele fondatorului ei. În biserica mănăstirii străjuieşte şi astăzi pe solee, în partea dreaptă, icoana hramului istoric, a Tuturor Sfinţilor, care a stat ca model de inspiraţie pentru icoana de canonizare pentru Duminica a 2-a după Rusalii, a Sfinţilor Români, pictată de Sfântul Cuvios Mărturisitor Sofian de la Antim, icoană care la rândul ei a devenit model al icoanelor sfinţilor şi sfintelor canonizaţi recent, care sunt reprezentaţi în sobor.

Drumul îngust şi poarta strâmtă ale sfinţeniei

În această duminică îi cinstim pe toţi patriarhii şi profeţii Vechiului Testament, împreună cu toţi drepţii dinainte de întruparea Mântuitorului, răscumpăraţi prin Jertfa de pe Cruce. Îi cinstim de asemenea pe toţi cei pomeniţi de Sfântul Apostol Pavel, în Apostolul Duminicii întâi după Rusalii, pe care l-am auzit astăzi, şi anume: cei care au fost chinuiţi, au suferit batjocură şi bici, au fost puşi în lanţuri şi în temniţe, au fost ucişi cu pietre, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au pribegit prin pustii, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului - ei, de care lumea nu era vrednică. Şi împreună cu ei, tot astăzi cinstim fericitele cete ale apostolilor, ale mucenicilor, ale sfinţilor ierarhi, ale cuvioşilor, bărbaţi şi femei, de toate vârstele, şi ale tuturor celor plăcuţi lui Dumnezeu din toate timpurile, locurile şi straturile sociale: pescari, vameşi, negustori, ciobani, grădinari, cizmari, ostaşi, împăraţi, mineri, fierari, bucătari, pictori, sculptori, doctori, avocaţi, filosofi, pelerini, care lucrând în mijlocul societăţii, în cadrul vieţii de familie sau retraşi departe de lume, dar fiind mai de folos lumii prin multa rugăciune de ajutorare pentru cei care au rămas în volbura ispitelor acestei lumi.

Această duminică se îmbogăţeşte în permanenţă cu noi sfinţi, pentru că această duminică oferă fiecărui creştin posibilitatea să se adauge şi să mărească ceata sfinţilor bineplăcuţi lui Dumnezeu. Dar cum este posibil de realizat acest deziderat? Fiecare dintre noi putem găsi, între sfinţii înscrişi în sinaxare, dascăli sau părinţi duhovniceşti care să ne călăuzească şi să ne ofere imboldul de a-i urma pe calea cea strâmtă a mântuirii şi acest fapt îl vom descoperi în pericopa evanghelică ce ne încredinţează despre această realitate palpabilă, dar uneori cu anevoie de împlinit.

Dacă nu cutezăm să luăm ca model de viaţă pe Hristos şi nu suntem siguri dacă ceea ce înfăptuim este pe placul lui Dumnezeu, să urmăm calea bătătorită de sfinţi, care au fost în stare să urmeze pe Mântuitorul şi care au ajuns la starea de desăvârşire, dobândind viaţa veşnică. Precum sfinţii au urmat pe Hristos, noi urmând sfinţilor, vom urma în final tot pe Mântuitorul Iisus Hristos. Sfinţii au împlinit străvechea poruncă a Vechiului Testament, dată de Dumnezeu pentru toată lumea, prin care oamenii erau îndemnaţi aşa: Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sfânt sunt”  (Leviticul 11, 44-45). Iar Sfântul Apostol Petru, rememorând această poruncă, îndemna primele comunităţi creştine, prin cuvintele: Fiţi şi voi înşivă sfinţi în toată petrecerea vieţii, căci scris este: „Fiţi sfinţi pentru că eu sunt sfânt” (I Petru 1, 15-16).

Evanghelia duminicii este formată din două pasaje diferite de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei, aşezate în prima duminică după Pogorârea Sfântului Duh tocmai pentru a reda dificultăţile pe care orice om le întâmpină pe calea sfinţeniei. De aceea, această duminică a fost numită pe drept a Tuturor Sfinţilor, întrucât numai privind la cum şi-au încheiat viaţa, imitând-o şi urmându-le credinţa, vom avea nădejdea că şi noi, după voia lui Dumnezeu, vom fi număraţi împreună cu ei în ceata potrivită în care ne va aşeza Domnul. Sfinţii sunt etaloane după care vom fi judecaţi, întrucât ei au fost oameni şi şi-au putut sfinţi viaţa, deci, noi nu vom avea nici o scuză la Dreapta Judecată.

Remarcăm că Hristos se face chezaş înaintea lui Dumnezeu pentru cei care îl mărturisesc şi fac recunoscută în lume Evanghelia Sa şi se va lepăda înaintea lui Dumnezeu-Tatăl de cei care au făcut contrariul. Cum mărturisim credinţa în Hristos în ziua de astăzi? Mai întâi prin rostirea cât mai des a Simbolului de credinţă sau a Crezului, în rugăciunile particulare sau în cele comune, apoi mărturisim credinţa în sânul familiei şi în faţa oamenilor cu care vieţuim şi conlucrăm, în mod public. Cei dintâi sfinţi care au mărturisit credinţa în mod public au fost apostolii, apoi martirii şi mărturisitorii, care au plătit cu însăşi viaţa lor, până la moarte şi asuprire până la finalul vieţii. Mărturisirea credinţei mai înseamnă şi ca noi să trăim poruncile lui Dumnezeu şi abia apoi să le vestim şi altora. Fiecare dintre noi suntem chemaţi să fim precum apostolii, să ne facem pescari de oameni, trăgând pe oameni de la cele rele la cele bune. Să câştigăm pentru Dumnezeu măcar un singur suflet ca şi acela la rândul lui să câştige un alt suflet pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Hristos ne doreşte a fi liberi de orice fel de interese pământeşti

Reţinem din Evanghelia Duminicii Tuturor Sfinţilor că Hristos ne doreşte pentru El şi doreşte să fim liberi de interesele lumeşti. Hristos ne spune că acela care iubeşte mai mult pe cei apropiaţi decât pe El nu este vrednic de El. Cu alte cuvinte, cel care se leapădă de Dumnezeu din cauza familiei, acela nu este vrednic de atenţia lui Dumnezeu. Dacă o învăţătură a celor apropiaţi vine în contradicţie cu învăţătura Mântuitorului, trebuie să urmăm mai bine lui Hristos chiar dacă asta ar implica un chin şi o cruce a suferinţelor, însă bucuria care succede este superioară, în comparaţie cu bucuria cea trecătoare, de moment. Acela care nu urmează lui Hristos îşi pierde mântuirea, întrucât îşi plăsmuieşte un alt dumnezeu. Hristos ne doreşte a fi liberi de orice fel de interese pământeşti, prin faptul că dacă am lăsat în plan secund bunurile pământeşti pentru numele Lui, înmulţit vom lua înapoi şi vom moşteni viaţa veşnică. Desigur, expresia oricine a lăsat, se referă la cei care şi-au ales o vieţuire retrasă din mijlocul lumii, nu pentru a-şi satisface egoismul, ci ca să se roage şi mai intens pentru cei din mijlocul cărora au plecat.

Aşadar, sfinţenia este rodul lucrării Duhului Sfânt asupra membrilor Bisericii, în măsura în care unii dintre ei se nevoiesc să urmeze pe calea desăvârşirii. Şi care este această cale? Condiţia sfinţeniei este desăvârşirea în iubirea faţă de Dumnezeu, adică prin împlinirea tuturor poruncilor lăsate şi prin iubirea faţă de aproapele, la care se rezumă toate poruncile lui Dumnezeu.

În zilele noastre a fi sfânt înseamnă a-ţi jertfi toată viaţa pentru Dumnezeu şi pentru aproapele. Fiecare creştin are datoria ca, în condiţia în care se află, să păşească pe calea sfinţeniei. Dar cum? Să luăm fiecare dintre noi ca model pe un sfânt, mai întâi pe sfântul al cărui nume îl purtăm sau pe sfântul de la care am simţit că am primit cel mai mult ajutor.