Sfinţii Mucenici Flor şi Lavru

Sfinţii Mucenici Flor şi Lavru (sec. II) au fost fraţi după trup. Ei erau creştini. Lucrau ca săpători în piatră, sub îndrumarea lui Proclu şi Maxim. De la ei au învăţat credinţa creştină. Primii sunt martirizaţi Sfinţii Proclu şi Maxim, „pătimind pe vremea lui Licheon, cârmuitorul Iliricului”, după cum aflăm din Sinaxarul Sinodal al Bisericii Ortodoxe Române, volumul XII, pe luna august.

Acelaşi text ne spune că „începutul pătimirii lor a fost din nişte pricini ca acestea: un oarecare stăpânitor al altei ţări, l-a rugat pe dregătorul Iliricului să-i trimită nişte iscusiţi ziditori în piatră, ca să ridice zeilor păgâni o frumoasă capişte de piatră. Atunci au fost trimişi la stăpânitorul acela aceşti Sfinţi, Flor şi Lavru, ca unii care erau mult mai iscusiţi decât alţii. Zidind ei capiştea după porunca aceluia, preţul pentru osteneală îl împărţeau săracilor, învăţându-i şi credinţa în Hristos, iar ei stăruiau în postiri, în rugăciuni şi în osteneli, pentru că noaptea se rugau, iar ziua îşi săvârşeau lucrul, luând puţină hrană, iar pe săraci hrănindu-i cu îndestulare. Sfinţii, nu numai pe săraci, ci şi pe un slujitor idolesc l-au adus la credinţa în Hristos, împreună cu fiul său. Aceasta a fost căci, într-una din zile, cioplind ei piatră, un fiu al acestui slujitor, venind aproape de ei, pe când stătea să-i privească, deodată din piatra pe care o ciopleau, sărind o bucăţică, l-a lovit pe copil în ochi şi l-a vătămat. Strigând el şi venind tatăl lui şi văzându-i faţa plină de sânge şi ochiul rănit, şi-a rupt hainele de jale. El a început a-i ocărî pe Sfinţi, sărind să-i bată, dar a fost oprit de alţii care erau acolo şi care mărturiseau nevinovăţia lucrătorilor şi că tânărul singur şi-a pricinuit nenorocirea, apropiindu-se de cei ce ciopleau, fără să se păzească. Sfinţii Flor şi Lavru îl linişteau pe copil, făgăduindu-i că au să-i tămăduiască degrabă ochiul şi au să-l facă să vadă ca şi mai înainte. Aşadar, l-au luat noaptea pe copil în casa lor şi au început a-l învăţa cunoştinţa adevăratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos”.

Sfinţii Flor şi Lavru s-au rugat lui Dumnezeu „pentru tămăduirea şi luminarea nu numai a ochilor trupeşti, ci şi a ochilor sufleteşti ai acelui tânăr. După multă rugăciune, când au însemnat ochiul lui cel bolnav cu semnul Crucii, s-a făcut îndată întreg şi deplin sănătos şi vedea bine, la fel ca mai înainte. Atunci, tânărul a crezut în Hristos, dar nu numai el, ci şi tatăl lui, care era slujitor idolesc şi care se numea Memertin. După puţine zile, Sfinţii Flor şi Lavru, având ajutător la lucru pe îngerul lui Dumnezeu, au sfinţit altarul pe care îl zidiseră, spre a nu-l lăsa ca locuinţă idolilor, ci spre a fi lăcaş al Domnului nostru Iisus Hristos. Aşadar, au pus în ea Cinstita Cruce şi, adunând ca la 300 de fraţi săraci, au făcut cântare de toată noaptea, lăudând pe Hristos Dumnezeu. Atunci, s-a coborât de sus o cerească lumină, care a umplut totul de o minunată strălucire. Apoi, au mers într-un lăcaş apropiat unde erau pregătiţi idolii şi, legându-i de grumaji, i-au dărâmat la pământ, lovindu-i şi sfărâmându-i în bucăţi. Înştiinţându-se de toate acestea, stăpânitorul locului i-a prins pe toţi cei care erau împreună cu Sfinţii Flor şi Lavru, printre care era şi Memertin cu fiul său, şi a poruncit să fie arşi de vii. Pe Sfinţii Flor şi Lavru, bătându-i cumplit, i-a trimis lui Licheon, conducătorul Iliricului. Acela, cercetându-i şi aflându-i neclintiţi în creştineasca credinţă, i-a aruncat într-un puţ adânc şi i-a acoperit cu pământ. După mulţi ani, s-au arătat sfintele lor moaşte izvorând tămăduiri, şi au fost aduse cu mare cinste la Constantinopol, întru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru”.