Sfinţii ne ajută să dobândim cetăţenia Raiului

La început a fost păstor de vite în satul lui, apoi văzând că toate ale lumii sunt trecătoare, a ieșit din satul Basarabi și s-a sălășluit mai întâi într-o peșteră din apropierea acestui sat, iar apoi s-a făcut monah la mănăstirea care era înăuntrul peșterii. Dar cine poate spune ostenelile, postul, rugăciunea și privegherile pe care le făcea și prin care s-a învrednicit și de darul facerii de minuni? El și-a cunoscut și vremea ieșirii sufletului din trup când, intrând în mijlocul a două pietre, și-a dat prealuminatul său suflet în mâna lui Dumnezeu.

Atât se spune în hagiografia Cuviosului Dimitrie cel Nou despre viața acestui uriaș nevoitor, ocrotitor al Capitalei noastre și unul dintre puținii sfinți pentru care, anual, se fac cozi pe kilometri întregi. În rest, mai există și celebra întâmplare cu puii de pasăre (petrecută încă în vremea copilăriei/tinereții) și cam asta e tot, la atât ni se rezumă cunoștințele despre trecerea prin această lume a celui mai îndrăgit sfânt din Țara Românească. Isihia sa este absolută, biografia telegrafică și nici nu prea are dreptul să se numească biografie, din moment ce constă în proporție de 99% din ceea ce sfântul a făcut postmortem. Dar dacă viața i se constituie toată dintr-un mic paragraf, minunile sale sunt îmbel­șugate și neîntrerupte (ca apele Lomului în care și-a petrecut mare parte din moarte), vin în șuvoi de la sud la nord și ies dintre paginile neîndestulătoare ale cărții ca un râu când își inundă malurile.

Nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit

Istoria nu știe să țină secrete. Sigur, dacă îi spui ceva la ureche, o să-ți acopere taina vreo două-trei secole, după care, pur și simplu, n-o să se mai poată abține și o să-ți strige secretul în gura mare, ca un crainic medieval. Istoria este crainicul lui Dumnezeu - ea păstrează, de fapt, secretele atâta vreme cât are poruncă de sus să le păstreze, dar trebuie să recu­noaștem că îi face o deosebită plăcere să le divulge. Acum, însă, mi-o închipui într-una dintre rarisimele sale dispoziții generoase, înduioșată și ea de cadoul extraordinar pe care avea să-l facă posterității. Suntem, deci, mai uimiți de lăcomia de odinioară a Lomului decât de spovedania istoriei - Lomul, acest râu aparent inofensiv, care s-a umflat peste măsură ca să înghită, cu zgârcenie, trupul cel făcător de minuni. Astfel, prin minune dumnezeiască, râul a fost jefuit de comoara sa, iar omenirea a dobândit un nou mijlocitor în cer. Și o nouă enigmă. Un răspuns la o întrebare pe care nu și-o pusese niciodată și care conține în el 1.000 de alte ­întrebări.

Ceea ce a urmat este inimaginabil pentru bătrânul pustnic a cărui existență pare să fi avut un singur scop: acela de a fi cu desăvârșire uitat. Două neamuri au pornit la război, purtând, în loc de suliță și scut, pană și cerneală, ca să-și câștige dreptul de a revendica originea tezaurului de pe Lom. Dorim, așadar, să dăm aici o scurtă lămurire asupra „conflictului” româno-bulgar, care îl are ca „măr al discordiei” pe acest sfânt între sfinți, afară, desigur, de ambițiile naționaliste clasice și de dragostea înduioșătoare pe care ambele popoare i-o poartă.

Cât de puțin ne iubim, de fapt, sfinții

Există această senzație, aproape subconștientă, de care suferim și noi și, precis, suferă și orice alt popor de pe pământ, că dacă un sfânt autohton, la care avem mare evlavie, s-ar dovedi că nu este, de fapt, sânge din sângele nostru, nu l-am mai putea iubi la fel. Că nu ar mai „merita” să îl iubim. Am întâlnit, cu nespusă oroare, comentarii ale unor indivizi care se ridicau împotriva cultului Sfinților Dimitrie și Parascheva, argumentând că miile de pelerini care rabdă frigul, ploaia, vântul și epuizarea an după an, ca să se închine la moaștele lor, își pierd vremea degeaba, motivul fiind acela că cei doi nu au fost, chipurile, români. O astfel de mentalitate arată nu cât de mult ne iubim patria, ci cât de puțin ne iubim, de fapt, sfinții. Căci dragostea depășește toate hotarele. Poate tocmai de aceea, Sfântul Dimitrie a îngăduit ca viața sa să rămână un mister, ca atât românii, cât și bulgarii să fie convinși că este al lor. Și, cu siguranță, sunt lucruri mult mai rele pentru care ne-am putea lupta pe lumea asta.

Nu mai este iudeu, nici elin, spune Apostolul Pavel - se înțelege că nu mai e nici bulgar, nici român. Totuși, pentru liniștea noastră sufletească, pentru curiozitatea noastră de pământeni căzuți în mrejele istoriei și fascinați de cântecul ei de sirenă, se cade să facem câteva considerații istorice.

S-o luăm sistematic, cu perspectiva noastră. Sinaxarele româ­nești afirmă toate că Sfântul ­Dimitrie din Basarabi a trăit undeva prin secolul al XIII-lea, în vremea Țaratului Româno-Bulgar. În asentiment cu acestea, s-au exprimat și diverși specialiști, istorici români de înaltă ținută academică, cum ar fi pr. prof. Mircea Păcurariu (Sfinți daco-romani și români, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994), pr. prof. Niculae Șerbănescu (Generalizarea cultului Sfântului Cuvios ­Dimitrie ­Basarabov, din revista Biserica Ortodoxă Română,
LXXIII, 1955, nr. 11-12) și cel al cărui nume nu mai are nevoie de prenume pentru a fi identificat, inegalabilul Iorga (Istoria bisericii românești și a vieții religioase a românilor, ­Ti­po­grafia Neamul Românesc, ­Vălenii de Munte, 1908). Există, însă, și alte opinii în spațiul românesc, care îl plasează fie un strop mai devreme (sec. XII), fie un picuț mai târziu (sec. XIV), dar, ținând cont de atemporalitatea în care cuviosul a trăit, diferența este, practic, neglijabilă. Pentru a înțelege de ce tocmai acest context istoric îl face pe Sfântul ­Dimitrie un „candidat” ideal la „cetățenia” românească, trebuie să spunem câteva cuvinte despre epocă în sine, măcar că el a fost tot cam pe atât de „străin” de ea, pe cât suntem noi astăzi. În primul rând, atragem atenția asupra faptului că între granița de azi cu Bulgaria și locul unde cuviosul a viețuit nu sunt decât vreo 20 de kilometri și cu asta am spus totul - orice om cu un minim de cultură are cunoștință de zona „gri” de la frontierele oricărui stat, unde populațiile celor două țări vecine vor fi întotdeauna amestecate.

„Mișcarea de eliberare din Balcani a fost pornită și dusă cu vigoare la sfârșit de către vlahi”

Altminteri, la vremea respectivă, nici pomeneală de frontiere și state, cel puțin nu așa cum le percepem acum și nu în partea aceea de lume. Aici voi apela la oceanul de cunoștințe al celui mai mare bizantinolog din toate timpurile, profesorul rus (imparțial deci, în disputa culturală româ­no-bul­gară), A. A. Vasiliev, care, scriind despre țaratul întemeiat de Petru și Asan (1185-1396) ca o contrareacție la Imperiul Bizantin, spune: Pe baza dovezilor incontestabile, concluzia este că mișcarea de eliberare din Balcani, din cea de-a doua jumătate a secolului al XII-lea, a fost pornită și dusă cu vigoare la sfârșit de către vlahi, strămoșii românilor de astăzi; acestora li s-au alăturat bulgarii și, într-o anumită măsură, cuma­nii de dincolo de Dunăre. [...] Cel mai bun izvor grecesc din epocă, Nicetas Choniates, a afirmat cu claritate că insurecția a fost începută de vlahi (Blachi); că Petru și Asan, liderii lor, aparți­neau ace­luiași neam; că cea de-a doua campanie bizantină din aceeași perioadă a fost îndreptată împotriva vlahilor. [...] Prelatul apusean Ans­bert, care l-a urmat pe împăratul Frederic Barbarossa în cruciadă (1189-1190), poves­tește că în Balcani împăratul a trebuit să lupte împotriva grecilor și a vlahilor și îl numește pe Petru sau Kalopetru fie „împărat al vlahilor și al celei mai mari părți dintre bulgari”, fie „imperator al vlahilor și cumanilor”. [...] Din punct de vedere etnic, noul Imperiu Bulgar era un stat vlaho-bulgaro-cuman, dinastia lui fiind una vlahă (În Istoria Imperiului Bizantin, trad. de Ionuț-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă și Sebastian-Laurențiu Nazâru, Ed. Polirom, Iași, 2010).

E ușor de înțeles de ce bulgarii au depus atâtea eforturi să-și însușească în exclusivitate acest stat întemeiat de doi valahi - dacă românii se născuseră în Imperiul Roman și aveau să devină mai târziu, cu maximum de entuziasm, Bizanț după Bizanț (această luptă antibizantină, din Evul Mediu crepuscular, fiind o „anomalie”, strict circumstanțială, în istoria lor), poporul bulgar și-a petrecut aproape întreaga etnogeneză, copilărie, adolescență și o apreciabilă porție de maturitate într-o încleștare pe viață și pe moarte cu bizantinii, iar dușma­nul suprem al bulgarilor rămâne, până în zilele noastre, Vasile al II-lea Bulgaroctonul. Să le dăm, deci, bulgarilor, ce e al bulgarilor - Al doilea Țarat Bulgar, cum numesc ei Imperiul Asă­neștilor, e mai mult românesc ca inițiativă, dar vom recunoaște că este mai specific bulgăresc ca intenție.

Valahii și bulgarii, într-o dispută pe care a tranşat-o chiar Cuviosul Dimitrie

Ce a făcut acest imperiu în perioada în care se presupune că a trăit Cuviosul Dimitrie? Ei bine, în vreme ce el stătea ascuns în stânca peșterii sau adormit deja între două pietre din apa Lomului, Asăneștii au primit legitimare din partea Papei, s-au bătut cu Imperiul Latin de Constantinopol (Regina cetăților tocmai fusese crucificată de cruciați), l-au luat prizonier pe însuși Balduin I (primul împărat vitreg al Țarigra­dului), l-au ucis cu sânge rece, au îndrăznit să viseze la coroana Bizanțului, s-au uzurpat între ei, s-au întins, cât erau de lungi, până în Moldova, s-au făcut catolici și au trecut iarăși la Ortodoxie, s-au înrudit cu Comnenii și, în sfârșit, au fost decimați de Marea invazie mongolă, înainte de a fi cuceriți treptat de junele Imperiu Otoman, la sfârșitul sec. al XIV-lea. În mod organic, ca atunci când se separă apa de ulei, încet-încet, între toate aceste cala­mități năucitoare (fiecare dintre ele cât o mică apocalipsă), valahii și bulgarii s-au „polarizat” la nord și la sud de Dunăre, uitând, din păcate, că au făcut odată parte dintr-o singură țară, cu un singur țel comun de libertate.

Câteva amănunte interesante despre prezența vlahilor în Balcanii veacurilor X-XIV: în lucrarea sa, De administrando imperio, basileul Constantin al VII-lea Porfirogenetul (912-959) îi numește pe valahii din Balcani cu termenul de Ρωμάνοι (romani). În sec. XI, prințesa-istoriograf, Ana Comnena, vorbește și ea despre vlahii din trecătorile Balcanilor. În plus, o denumire foarte frecventă în scrierile de epocă - Μεγάλη Βλαχία (Marea Valahie) desemna Bulgaria și Tesalia. Și mai interesant: mai mulți cronicari arabi de secol XIII se referă la teritoriul Bulgariei de astăzi folosind numele de Valahia (al-Awalāk). Ceva mai târziu, în „enciclopedia” sa medievală, Abū al-‘Abbās Ahmad ibn ‘Alī al-Qal­qashandī, cărturar mameluc, le oferă cititorilor săi coordonate geografice precise asupra acestei Valahii cu capitala la Târnovo (Florin Curta [editor], The Other Europe in the Middle Ages. Avars, Bulgars, Khazars, and Cumans, Ed. Brill, Leiden, Boston, 2008).

În aceste condiții, devine foarte clar că vechile sinaxare românești nu aveau deloc nevoie să exagereze, când l-au numit pe Sfântul ­Dimitrie român. Și apoi, răsturnând oglinzile și analizând lucrurile din perspectivă bulgară, avem un mic șoc când aflăm că istoria lor este cu totul desincronizată de a noastră, făcându-i loc în cronologie cuviosului din Basarabi abia în sec. al XVII-lea. Acesta, cred eu, este argumentul cel mai solid pentru care sfântul nostru este al nostru, fiind logic că cinstirea unui sfânt apare mai întâi la poporul său de origine, extinzându-se abia pe urmă la neamurile învecinate. Pe bulgari nu îi ajută nici faptul că străbătând vestea prin toate părțile dimprejur despre aflarea sfintelor moaște ale lui Dimitrie, a ajuns și la urechile domnului de la Bucu­rești, care îndată a trimis preoți și boieri ca să aducă moaștele Sfântului Dimitrie și să le așeze în biserica domnească. Sau că domnul Valahiei a trimis boieri cu bani și au făcut o biserică cu numele Cuviosului Dimitrie în satul Basarabov, în care au așezat moaștele sfântului (Viețile sfinților pe luna octombrie, Ziua a douăzeci și șasea, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători, 2005). Concluzia firească e că domnul de la București se con­sidera în drept ca țara lui să aibă aceste moaște și, totodată, că românii au fost primii care l-au cinstit pe cuvios. Așa s-ar explica și de ce sfântul a refuzat inițial să-i fie mutat trupul din Basarabi, ca, mai apoi, să se lase adus cu ușurință în capitala Țării Româ­nești - atâta vreme cât comunitatea în care se născuse era încă puternică, a vrut să rămână în mijlocul ei, ulterior, însă, a venit după românii săi, acolo unde erau mai numeroși.

În datarea lor târzie, bulgarii se bazează pe Istoria slavo-bulgară a lui Paisie de la Hilandar (c. 1722 - c. 1773), nu doar cronicar, ci și sfânt în calendarul Bisericii Ortodoxe Bulgare. El mențio­nează anul 1685 în legătură cu Sfântul Dimitrie (Sfântul Dimitrie cel Nou în 1685, spune el), exprimare extrem de ambiguă, acest an putând fi, la o adică, și anul aflării moaș­telor. Deși în mentalul colectiv bulgar 1685 a rămas bătut în cuie ca momentul trecerii sale la cele veșnice, un reputat profesor, etnolog și folclorist, Todor Donchev Mollov, își contrazice compatrioții, susținând că sfântul a trăit cu trei veacuri mai devreme decât reiese din cronica paisiană. În cazul acesta, toate se potrivesc mănușă: Bucu­reștiul era deja capitala Țării Românești din 1659 (deci, nici un alt voievod de până atunci nu avea cum să fie acela descris de hagiografia sfântului), iar în ʼ85 îl avem ca domn pe Șerban Cantacuzino, ctitor ­evlavios, pe care ni-l putem lesne închipui în postura de a cere moaștele cuviosului și a-i construi o biserică în satul de baștină.

Pe de altă parte, apare întrebarea de bun-simț: de unde să știe Paisie, cu asemenea precizie, anul morții Sfântului Dimitrie, din moment ce nu prea se știa nici măcar că a existat? Trupul fiindu-i pierdut, iar adormirea petrecută în anonimat, chiar dacă ar fi trăit în veacul al XVII-lea, cum ar fi putut să-i parvină călugărului de la ­Hilandar, peste 100 de ani, o asemenea informație? E limpede că 1685 nu poate fi decât data aflării sale minunate, acesta fiind singurul lucru documentat din „biografia” sa. De unde rezultă că nu cronicarul greșește neapărat, ci poate fi o eroare de interpretare a celor care i-au studiat textul și au ținut morțiș să demonstreze că sfântul e bulgar.

Cuviosul nostru pare aidoma lui Melchisedec

Dar, cu excepția acestor repere (care nu prezintă nici ele vreo garanție infailibilă), cuviosul nostru pare aidoma lui Melchisedec, precum îl descria Apostolul nea­murilor: fără tată, fără mamă, fără spiță de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârșit al vieții, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu. Iar dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul tâl­cuiește: Minunatul Melchisedec s-a ­în­vred­nicit să devină mai presus de timp şi de fire. [...] Și ne-a fost păs­trat de Scriptură [...] ca cel ce a trecut prin cunoș­tință peste toate cele de sub vreme și veac, ceea ce înseamnă poate că „n-are început al zilelor şi nici sfârşit al vieţii“

Asemenea și Sfântul Dimitrie a biruit timpul, spațiul și firea,
fără să ia aminte la împărăția româno-bulgărească, latinească, bizantină, tătară sau otomană, ce toate au trecut pe lângă dânsul ca niște nori pe cer. Având o singură împărăție - Împărăția cerurilor. Viețuirea cea mai presus de fire a plăcutului lui Dumnezeu rămâne, astfel, o taină până la sfâr­șitul veacurilor, căci ea nu i-a aparținut nicicând istoriei, ci numai cuviosului însuși. Este secretul lui cu Dumnezeu. Iar noi, oricât am trage istoria de limbă, de-ar fi s-o și schingiuim ca să vorbească, nu vom afla decât ce a făcut sfântul pentru noi, nu pentru El. Închis în piatră ca o floare de colț, marele sihastru a avut tot atâta amestec cu zbuciumul exasperant al epocii sale pe cât are și floarea aceasta, trăind, parcă, în ciuda istoriei. Nu rupt de lume (ruperea ar presupune că a făcut, măcar odată, parte din ea), ci, în chip inexprimabil, în afara ei. Asta e, de fapt, tot ce știm.

Restul, așa cum spunea poetul Shakespeare, e tăcere.