Sfinții români aghioriți recent canonizați, repere ale spiritualității isihaste

Biserica Ortodoxă Română a împlinit anul acesta 100 de ani de la ridicarea la demnitatea de Patriarhat (4 februarie 1925) și 140 de ani de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române (25 aprilie 1885). În acest context, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca anul 2025 să fie declarat „Anul omagial al Centenarului Patriarhiei Române” și „Anul comemorativ al duhovnicilor și mărturisitorilor ortodocși români din secolul al XX‑lea”.

Cu acest prilej, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române au hotărât în cadrul ședinței de lucru din zilele de 11‑12 iulie 2024 canonizarea a 16 sfinți români, preoți mărturisitori, mucenici și mari duhovnici, care au propovăduit credința în Hristos în timpul prigoanei atee comuniste. Astfel, proclamarea generală a canonizării celor 16 sfinți a avut loc în Catedrala Patriarhală din București, la aniversarea Centenarului Patriarhiei Române, în data de 4 februarie 2025.

Pe lângă acești aleși ai lui Dumnezeu, care și‑au sfințit viața în pământul patriei noastre, la solicitarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, la propunerea Sanctității Sale Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic, a hotărât, în ședința de lucru din data de 30‑31 august¹, canonizarea Sfântului Cuvios Dionisie Vatopedinul de la Colciu, cu cinstire în ziua de 11 mai, și a Sfântului Cuvios Petroniu de la Prodromu, cu cinstire în ziua de 24 februarie. Câteva luni mai târziu, în ședința din data de 16‑18 octombrie 2025², Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a hotărât canonizarea Sfântului Cuvios Nifon de la Prodromu, cu cinstire în ziua de 13 iulie, și a Sfântului Cuvios Nectarie Protopsaltul, cu cinstire în ziua de 18 noiembrie.

Cei patru sfinți români aghioriți au fost mari nevoitori isihaști, care s‑au dăruit cu totul vieții pustnicești și s‑au făcut vase alese ale darurilor cerești. Ei au ajuns la mari măsuri de sfințenie și s‑au arătat îndrumători înțelepți ai sufletelor pe calea mântuirii, strălucind în virtute, în dragoste și smerenie.

Sfântul Cuvios Nifon de la Prodromu (1799‑1899)

Sfântul Cuvios Nifon de la Prodromu a fost întâiul ctitor și stareț al Schitului Românesc Prodromu, ucenicind în tinerețe pe lângă marele isihast arhimandritul Irinarh Rosetti³, ctitorul Mănăstirii Horaița și al Mănăstirii „Schimbarea la Față a Domnului” de pe Muntele Tabor. Fiind un om al rugăciunii, Sfântul Cuvios Nifon s‑a învrednicit să vindece pe fiica epileptică a boierului Nicolae Rosetti Rosnovanu⁴ și a primit de la Dumnezeu darul înainte‑vederii⁵.

Despre ostenelile sihăstrești și smerenia Cuviosului Nifon s‑a dus vestea în tot Sfântul Munte. Se ruga neîncetat, era însuflețit de râvnă neadormită pentru Biserică, postea, priveghea, ținea cu strictețe rânduiala Sfântului Munte, mustra pe cei trândavi și îndrepta neorânduielile din viața monahilor. Despre el, schimonahul Irinarh Șișman scria: „Cuviosul părintele Nifon au fost pentru biserică râvnitor deștept și cu punere mare întru postiri și privegheri de toată noaptea: păzea tipicul Sfântului Munte; îi plăcea foarte mult ca biserica să fie împodobită cu preoți, diaconi, cântăreți și citeți buni, [ca toți - n.n.] să citească și să cânte frumos, înlăturând lenevirea și mustra foarte pre cei ce nu urmau după tipic în timpul slujbei. Și cum era de bătrân, cânta în strană deștept toată noaptea la privegheri și nu trecea cu vederea nepăsarea nicidecum, ci iute îndrepta lucrul greșit. Nu‑i plăcea să șează pe la mese străine îndelung, ba nicidecum, deși ca superior îl pofteau sau se ducea după obicei la hramul Lavrei, ci [de acolo îndată - n.n.] după ieșirea de la Sfânta Liturghie, venea la schit.”⁶

În anul 1870, câțiva călugări răzvrătiți l‑au silit pe Cuviosul Nifon să renunțe la stăreție și să ia calea exilului. De atunci el a suportat multe chinuri, umilințe și prigoane⁷. În ultima parte a vieții s‑a nevoit într‑o peșteră din pustia Viglei dimpreună cu câțiva ucenici.

Și‑a cunoscut mai dinainte ziua în care se va muta la Domnul (5 decembrie 1899), fiind îngropat cu multă cinstire de ucenicii care i‑au stat alături până în ultima clipă a vieții. Despre adormirea cuviosului, schimonahul Antonie Focșăneanul nota: „La adânci bătrânețe s‑a dus către Domnul, părăsit și uitat de ai săi. Iară mult istovitul lui trup de osteneli, posturi și rugăciuni, deosebit de ale sale supărări mai sus pomenite, s‑a îngropat la peștera sa, neparticipând la aceasta nimeni dintre călugării Prodromului, afară de acei trei ucenici ai săi, [aceasta în condițiile în - n.n.] care [dacă ar fi trăit - n.n.] în alte timpuri și în alte țări, ar fi fost proclamat între cuvioșii cei mai mari ai unei Biserici naționale”⁸.

A fost deshumat în vara anului 1987⁹ de Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu, care și‑a cinstit înaintașul în scaunul stărețesc, învrednicindu‑se să afle moaștele Cuviosului Nifon plăcute la vedere, având culoarea chihlimbarului.

Sfântul Cuvios Nectarie Protopsaltul (1804‑1899)

Sfântul Cuvios Nectarie Protopsaltul a fost viețuitor în Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos, avându‑și metania în Mănăstirea Neamț¹⁰. A fost cel mai mare protopsalt al Ortodoxiei din secolul al XIX‑lea¹¹, fiind supranumit „protopsaltul protopsalților”, „privighetoarea Sfântului Munte” sau „noul Cucuzel”¹².

Auzind frumoasa lui cântare, multe mănăstiri îl chemau să psalmodieze la privegherile hramurilor¹³. A fost salvat în chip minunat de Maica Domnului, după ce fusese otrăvit din invidie de un alt protopsalt la hramul Adormirii Maicii Domnului de la Mănăstirea Iviru¹⁴, atunci când se face cinstirea și a icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Portărița”. La slujbă, mulți oameni veneau să îl asculte pe Sfântul Nectarie. Cu toate acestea, cu cât el era mai lăudat, cu atât se smerea mai mult. De multe ori stătea smerit în strană, cu ochii plini de lacrimi, răpit către Dumnezeu cu rugăciunea minții. Rostea adesea cuvânt în biserică și la masă, fiind un povățuitor preaînțelept¹⁵.

Prezența la sfintele slujbe și rugăciunea din chilie au fost cele două aripi cu care se înălța către cer Cuviosul Nectarie. Despre felul în care se nevoia, ieroschimonahul Paisie Lambru spunea: „Atât s‑au nevoit acest fericit Nictarie încît ziua și noaptea era ca un soare între părinții din schit, [deci - n.n.] nu voiu ascunde faptele acestui cuvios bărbat, vrednicul de fericire, schimonahul Nictarie. Trăind cu noi cuviosul în schit nu l‑am văzut râzând sau vorbind vorbe de care nu sunt plăcute niciodată [oamenilor - n.n.] și nici lui Dumnezeu. El era cel întâi la biserică și la Utrenie și la Vecernie și la Pavecerniță, sta ca un diamant neclintit, cu toate că avea picioarele umflate ca un butuc de șederea [cea] multă în picioare. Privegherile le cânta ca un înger”¹⁶.

Cuviosul Nectarie a fost un monah care permanent și‑a păzit mintea de gânduri necuviincioase, de clevetirea aproapelui și de judecarea lui. El urmărea cu multă rigoare să elimine pricinile de judecată a aproapelui, păzindu‑și mintea și urechile de vorbe deșarte și nefolositoare. Mărturie despre virtuțile Sfântului Nectarie ne oferă și schimonahul Irinarh Șișman, care spune: „Zic pentru părintele Psaltul Nectarie, schimonahul, că nu îi auzeai gura; tăcea, și credea și pe bun și pe rău. Niciodată în viața lui nu l‑am văzut tulburat sau să mâhnească vreun suflet, nu! O vorbă spunea, alta nu mai sporea. Iar dacă cumva [cineva - n.n.] se întindea la vorbe deșarte, se făcea că tușește sau că a uitat ceva, se făcea că [el - n.n.] caută [ceva - n.n.] până ieșea afară și se ducea la chilia sa. Pentru aceasta a atras dragostea tuturor părinților și fraților”¹⁷.

Bineplăcând lui Dumnezeu și oamenilor prin viețuirea sa cea întocmai cu îngerii, și‑a sfârșit viața aceasta la 18 noiembrie 1899¹⁸.

Sfântul Cuvios Dionisie de la Colciu (1909‑2004)

Sfântul Cuvios Dionisie de la Colciu a fost stareț al Chiliei „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”-Colciu, de pe moșia Mănăstirii Vatoped, din Sfântul Munte Athos. A fost ucenic al Cuviosului Antipa Dinescu¹⁹, aspru nevoitor, fost stareț al Schitului Prodromu, care, spre sfârșitul vieții, se nevoia într‑o chilie pustnicească, nu departe de Mănăstirea Stavronikita. Cuviosul Dionisie a fost un bun psalt, învățând cântarea bisericească de la monahul Iacov Deciu, un ucenic al Sfântului Cuvios Nectarie Protopsaltul²⁰.

Starețul Dionisie a fost un nevoitor desăvârșit. Punea mare accent pe participarea la slujbele bisericii. Avea multă râvnă și răbdare. Stătea în strană și îndura cu bărbăție neputințele bătrâneții. Uneori gemea din cauza durerilor pe care le avea. Tot trupul îl durea cumplit, însă nu putea să trăiască fără slujbele din biserică și canonul de la chilie. Înaltpreasfințitul Părinte Nicolae, Mitropolit de Mesoghia și Lavriotiki, mărturisea despre nevoința aspră a părintelui că: „Într‑una din zilele petrecerii mele acolo, Părintele Dionisie avea febră. A săvârșit toate slujbele zilei la ora la care erau programate. Se vedea, se putea lesne înțelege suferința și greutatea pe care o întâmpina, dar nu a făcut nici un compromis”²¹. Niciodată nu era îngăduitor cu el însuși. Părintele ieroschimonah Dionisie, actualul stareț al Chiliei „Sf. Gheorghe”-Colciu, amintea că: „La biserică, starețul era nelipsit din strană, chiar și atunci când povara vârstei și a bolilor devenise foarte grea. Urmărea cu atenție slujba, pe care o știa pe de rost, și îi corecta pe ucenici de fiecare dată când greșeau. Era un psalt foarte bun, un cunoscător desăvârșit al tipicului, un monah care se hrănea, practic, cu dumnezeieștile slujbe. De multe ori sosea la biserică sleit de puteri, neștiind dacă va reuși să stea la începutul rugăciunilor măcar. Însă pe măsură ce slujba înainta, părintele se înviora, se încărca de energie și termina privegherea proaspăt, plin de vlagă, în timp ce, noi, ucenicii, eram frânți de oboseală”²².

Sfântul Cuvios Dionisie de la Colciu a fost un călugăr care a iubit rugăciunea. Dormea două, trei ore pe noapte și se trezea spre a‑și face canonul. Se mai odihnea un ceas sau două la prânz, după ce mânca. Era atât de exigent cu el însuși încât noaptea, de multe ori, se trezea mai devreme de frică să nu doarmă prea mult și să nu mai aibă timp de rugăciune. Mereu își făcea pravila după ușa chiliei. Când intrau ucenicii să vadă dacă are nevoie de ceva, sfântul imediat se ascundea, se așeza pe pat, ca și cum el s‑ar fi odihnit. Dorea ca nevoința sa să nu fie cunoscută decât de Dumnezeu. Arhimandritul Efrem, starețul Mănăstirii Vatoped, vorbind despre darul rugăciunii pe care, prin smerenie, Sfântul Cuvios Dionisie îl dobândise de la Dumnezeu, povestește că l‑a cercetat odată la chilie: „Acolo sus unde stătea, chilia lui răspândea mireasmă. A fost omul care, cu adevărat, și‑a transformat chilia în Muntele Tabor. El era unul din cei care iubeau rugăciunea și nu se opreau din a se ruga neîncetat. [...] Mai totdeauna îți vorbea despre smerenie - despre aceasta vorbea cel mai des, despre smerenie și despre ascultare - pe acestea le învăța și le practica și ni le‑a transmis și nouă, și ucenicilor lui... Avea multă evlavie...”²³

Viețuirea sfântă a Cuviosului Dionisie și nevoințele cele duhovnicești au făcut ca puterile întunericului să se războiască cu el de multe ori, nesuferind faptele cele bineplăcute și aspra asceză a cuviosului²⁴.

A primit de la Dumnezeu darul discernământului, al înainte‑vederii și al facerii de minuni, arătându‑se îndrumător înțelept al sufletelor pe calea mântuirii. Strălucind în virtute și evlavie, și‑a sfârșit viața aceasta în ziua de 11 mai 2004, fiind înconjurat de ucenicii săi. După adormirea sa, trupul izvora bună mireasmă duhovnicească, precum adesea s‑a întâmplat și în viața sa²⁵.

Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu (1916‑2011)

Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu a fost stareț al Schitului Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos. În tinerețe a participat la întâlnirile duhovnicești din cadrul mișcării „Rugului Aprins” de la Mănăstirea Antim, cunoscându‑l astfel pe marele nevoitor și mărturisitor al lui Hristos, părintele Ioan Kulâghin, cel care deprinsese rugăciunea inimii în obștea de tradiție paisiană de la Mănăstirea Optina.

Sfântul Petroniu s‑a nevoit o perioadă și la Mănăstirea Slatina, în vestita obște condusă de Sfântul Cuvios Cleopa de la Sihăstria, pusă sub ocrotirea Sfântului Teodor Studitul²⁶.

În anul 1976, Cuviosul Petroniu primește ascultare din partea Patriarhului Justinian Marina să adune un grup de cinci călugări cu care să meargă în Sfântul Munte spre a ajuta duhovnicește obștea Schitului Prodromu²⁷. În perioada stăreției sale (1984‑2011), schitul a renăscut, obștea s‑a mărit, numărând peste 40 de viețuitori, biserica și incinta au fost restaurate și, cel mai important, rânduiala slujbelor și predania marilor nevoitori athoniți au fost duse mai departe.

Sfântul Cuvios Petroniu de la Prodromu a fost un far al lui Hristos care a luminat cu nevoințele și învățăturile sale pustia Viglei din Muntele Athos. Bătrânul ascet era retras, foarte smerit și predica mai mult prin faptă, prin exemplul vieții sale. Despre nevoințele Sfântului Petroniu din ultima parte a vieții, atunci când neputințele bătrâneții își spuneau cuvântul, părintele Daniil de la Prodromu amintea: „Iubea atât de mult biserica, încât ne spunea că omul creștin, și bolnav să fie, trebuie să prefere să meargă la biserică, decât să stea în pat. Din pricina slăbiciunilor bătrâneții, cu șaptezeci de zile înainte de a muri a încetat să mai vină la biserică. Până în ultima zi, atât cât a venit la biserică, nu se așeza în timpul Sfintei Liturghii. Când era mai tânăr nu se așeza deloc în strană, la nici o slujbă. Când a îmbătrânit se așeza din când în când la celelalte slujbe, dar niciodată în timpul Sfintei Liturghii. De obicei stătea în picioare în afara stranei, ca să nu fie biruit de iubirea de sine și să fie nevoit să se așeze în strană. Noi, frații, îl vedeam cu câtă silință stătea în picioare. Uneori, îl prindea pentru o clipă somnul în picioare. Când își dădea seama, își îndrepta repede mijlocul, ca să stea drept. De la statul în picioare, picioarele lui se umflau foarte tare și le înfășura ca să‑l țină. În trapeză, la masă, era foarte înfrânat. Nu mânca niciodată toată mâncarea care i se punea în farfurie. Mereu lăsa în farfurie, pentru săracii și însetații din lume, cum ne spunea uneori”²⁸. Despre rânduiala de viețuire a Starețului Petroniu, părintele Modest Moldovan, ucenicul său de chilie, povestește: „Părintele trăia extrem de simplu, era un ascet. [...] Până în ultimul an de viață, când boala l‑a copleșit, își făcea toată gospodărirea singur. Își spăla, își cosea nasturii, totul... În chilia lui era o curățenie impecabilă. Dimineața se trezea foarte devreme, cam cu două ore înaintea începerii slujbei, care iarna este la ora 2.00 noaptea. Își făcea rugăciunile numai în genunchi, și se pregătea de slujbă, apoi mergea în biserică. Întotdeauna era primul. Stătea în picioare tot timpul, ore întregi. Numai când l‑au ajuns neputințele trupești a început să mai șadă și în strană. Și atunci îi lăsa pe toți călugării să stea și ei. Pentru că părintele nu‑ți cerea să faci nimic din ce nu putea face el. Când n‑a mai putut, n‑a mai făcut nimănui nici o observație. După slujbă, fiecare pleca la ascultările lui. Părintele stătea mai mult în chilie, căci se ruga mereu. Evita să meargă la alte mânăstiri, la hramuri sau parastase, refuza să plece din mânăstire. Spunea că aceasta este a călugărului, chilia, că ea îl învață și tot ea îl mântuiește! [...] Desigur, avea și treburile sale de stareț de rezolvat... Și mai primea credincioși la sfat. Le era de ajutor, dar mai mult pentru că‑l vedeau, pentru că el spovedea pe puțini și vorbea puțin. Era foarte interiorizat și trăia Rugăciunea Inimii. Cred că stăreția i‑a fost povară, căci tânjea după liniște. [...] Era dur cu el însuși, nu numai în privința călugăriei, ci în tot. Deși a avut mari suferințe fizice, iar de la o vreme coloana vertebrală îi era diformă, că nu se mai putea îndrepta, n‑a zis o dată un «Au!», nu s‑a plâns niciodată”²⁹.

Sfântul Petroniu avea darul neținerii de minte a răului și ierta cu ușurință pe toți cei care îi greșeau³⁰. Astfel, asemănându‑se cu îngerii prin viețuirea sa cea duhovnicească, s‑a mutat la Domnul în ziua de 24 februarie 2011.

Cei patru sfinți aghioriți, odrăsliți de pământul românesc, și‑au sfințit viața prin răbdare, smerenie, dragoste și aspre nevoințe, dobândind de la Dumnezeu harisma rugăciunii și darul facerii de minuni. Acești cuvioși isihaști au lăsat în urmă o moștenire duhovnicească foarte valoroasă, prin învățăturile lor filocalice și mai ales prin viața lor cea desăvârșită, chemându‑ne și pe noi, astăzi, să le urmăm exemplul și să ducem mai departe predania isihastă ce a odrăslit nenumărate flori duhovnicești care astăzi împodobesc calendarul Bisericii Ortodoxe. Pomenirea și cinstirea vieților și a faptelor acestor mari nevoitori reprezintă o lucrare care aduce mult folos duhovnicesc și prin care se aduce preaslăvire lui Dumnezeu, „Cel ce este minunat întru Sfinții Săi” (Psalmul 67, 36).

Referat susținut în cadrul Sinaxei monahale a Arhiepiscopiei Bucureștilor, 4 decembrie 2025.

Note: