Şi păcătoşii Îl cunosc pe Dumnezeu (De la Sfânta Taisia la Sfânta Parascheva)

Veşnicia doar de Dumnezeu poate fi măsurată, prin sfinţii Lui, ea ţine de la Dumnezeu până la Dumnezeu. Asemenea şi spaţiul. Dacă îi punem unul lângă altul şi păşim pe ei ca pe nişte conştiinţe vii, ne facem cale până la cer şi înapoi.

Conştiinţa sfinţeniei nu poate avea vârstă. Are biruinţă. Fiecare sfânt reprezintă o sărbătoare şi fiecare sărbătoare este şi o victorie pe care Dumnezeu o poartă asupra noastră. Rău va fi când răii noştri nu vor mai rămâne-ai noştri; devenind ai altora, lupta lor va fi cumplită. Cât timp sunt ai noştri, ei mai au o şansă, aceea de a se face sfinţi, iar noi mai avem încă o şansă, aceea de a deveni mai buni. Exclusivismul este o boală care macină la temelia Istoriei, dar străină creştinismului. Prăznuirea Sfintei Parascheva în ziua de 14 octombrie nu exclude prăznuirea Sfintei Taisia din ziua de 8 octombrie. Taisia a fost o prostituată, Parascheva a fost o mireasă curată a lui Hristos; Taisia deschide o perspectivă liturgică, Parascheva închide orice poartă păcatului, ferindu-şi sufletul şi trupul de necurăţie; Taisia ajunge sfântă, Parascheva este sfântă. Trupul nu a fost niciodată exclus din ecuaţia mântuirii. Fiică a unei femei cu rău nărav, spurcată şi fără de ruşine, Taisia va fi dusă de propria-i mamă la o casă a desfrânatelor. Crescută de părinţi în teama de Dumnezeu şi în deprinderea faptelor creştineşti, Parascheva se va retrage la o mănăstire de fecioare. Auzind că pre mulţi i-a dus la pierzanie cu frumuseţea ei, părintele stareţ Pafnutie s-a îmbrăcat în haine de mirean şi, mergând să o smulgă pe Taisia din focul iadului, i-a plătit un galben, în chip că ar vrea să rămână o noapte cu ea. La 14 octombrie 1641, după ce trecuseră 1300 de ani de la moartea Sfintei Taisia, voievodul Moldovei, Vasile Lupu, va plăti la Poarta Otomană peste 300 de pungi de galbeni pentru ca moaştele Sfintei Parascheva să-i ocrotească în veci pe români, din frumosul târg al Ieşilor. De reţinut, dialogul dintre stareţul Pafnutie şi Taisia. Nu ai o cameră, tăinuită, unde să nu ne ştie nimeni? - a întrebat părintele. Taisia a răspuns: Este, dacă ne ruşinăm de oameni, putem să ne ascundem aici, nimeni nu va şti de noi; dar, dacă ne temem de Dumnezeu, nu este loc unde să ne ascundem de Faţa Lui, sub pământ de vom intra şi acolo ne vede! Această mărturisire a păcătoasei Taisia avea să smulgă părintelui Pafnutie o întrebare al cărui răspuns va da umanităţii mulţi sfinţi: Au, doar şi tu ştii de Dumnezeu?! Chiar aşa, ne-am întrebat vreodată dacă păcătoşii Îl ştiu pe Dumnezeu. Nu doar când facem binele trebuie să ne amintim de Dumnezeu, ci mai ales atunci când săvârşim răul. Taisia a dat foc păcatului, arzând în mijlocul cetăţii toată averea strânsă prin vânzarea trupului. Parascheva şi-a împărţit săracilor partea de moştenire primită de la părinţi. Şi una şi cealaltă au revărsat sfinţenie. Atât galbenul dăruit, cu bun gând, de stareţul Pafnutie, cât şi cele 300 de pungi de galbeni plătiţi de binecredinciosul voievod Vasile Lupu ne îndeamnă pe noi, cei de acum, la smerită cugetare: în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, un păcătos (un rău) care ajunge sfânt este cel puţin egal cu un drept (un bun) care devine sfânt. Amin.