„Și viu este sufletul tău”
Sfântul și dumnezeiescul proroc Ilie Tesviteanul, Înaintemergătorul celei de-a doua Veniri a lui Hristos, se înalță „în vârtej de vânt la cer” (4 Regi 2, 1), iar Sfântul Duh se pogoară la Cincizecime „într-un vuiet ca de suflare de vânt ce vine repede” (Faptele Apostolilor 2, 2). „Și când mergeau ei așa pe drum și grăiau - precum Luca și Cleopa spre Emaus -, deodată s-a ivit un car și cai de foc și despărțindu-i pe unul de altul a ridicat pe Ilie în vârtej de vânt la cer” (4 Regi 2, 11). Carul de foc cu caii de foc, ca semn al puterii și lucrării negrăite a lui Dumnezeu, era din veci pregătit pentru ziua și ceasul și locul acela, și pentru omul lui Dumnezeu, Sfântul Ilie. Carul a venit și a răpit căruțașul; iar ucenicul și urmașul acestuia, Sfântul Elisei, rămâne întru uimire și contemplație negrăită, cu mantia prorocului primită pe brațe.
Constatarea, convingerea și mărturisirea întreită a Sfântului proroc Elisei, făcută atât la Ghilgal, cât și la Betel și la Ierihon, mai înainte de trecerea Iordanului, de a rămâne pe loc: „Cât este de adevărat că Domnul este viu și cum este viu și sufletul tău, tot așa de adevărat este că nu te voi lăsa singur”, reprezintă dovada unei sfinte fidelități și filiații duhovnicești. „Și s-au dus amândoi la Betel; și au venit amândoi la Ierihon; și s-au dus amândoi...” (4 Regi 2, 1-7).
Toți credem și știm, din Revelația dumnezeiască, că Dumnezeu este viu, deși sufletul nostru adeseori nu este tocmai viu, ci slăbănogit, ofilit, veștejit sau chiar mort („Suflete moarte”, după titlul unei scrieri celebre). Din acest dialog sau convorbire se desprinde învățătura importanței esențiale duhovnicești și teologice, de a întâlni în viață un om providențial, un om al lui Dumnezeu, al cărui suflet este viu, „precum viu este Domnul”. Sfântul proroc Elisei a avut parte de această binecuvântare, prin alegerea și chemarea de sus, în urma revelației de la Horeb (cf. 3 Regi 19, 16-21). Un om are sufletul viu cu adevărat doar prin credință puternică, rugăciune stăruitoare și comuniune neîncetată cu „Dumnezeul cel viu”, conform mărturiei Sfântului Apostol Petru din Cezareea lui Filip: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (Matei 16, 16); iar în sfânta carte a Apocalipsei, Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, între multele sale revelații primite, a văzut „un înger care se ridica de la Răsăritul Soarelui și avea pecetea Dumnezeului Celui Viu” (Apocalipsa 7, 2). Slujitorul Dumnezeului Celui Viu era și este Sfântul proroc Ilie Tesviteanul. Cu Acesta umbla neîncetat, precum oarecând Enoh, în Cartea Facerii; Acestuia I se ruga neîncetat; Acestuia I se închina în Duh și Adevăr; pe Acesta Îl iubea, devenind prorocul Lui, Apostolul Lui, trimisul Lui și unealta Lui lucrătoare; de aceea sufletul Lui era cu desăvârșire viu, precum sufletele tuturor sfinților și Sfântul Elisei a descoperit acest lucru, acest adevăr și această comoară și nu voia să o părăsească sau să o piardă, prin nici o despărțire sau rămânere singur în Ghilgal, sau în Betel, sau în Ierihon; ci l-a însoțit, neabătut, până dincolo de Iordan.
Un om amorțit nu poate învia, nu se poate trezi, nu se poate înviora decât în prezența harică și dumnezeiască a unui suflet viu! Astfel a înviat Sfântul Ilie pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului; astfel va învia Sfântul Elisei mai apoi pe fiul femeii din Șunem; astfel va învia Sfântul Apostol Petru pe Tabita din Iope, iar Sfântul Apostol Pavel pe Eutih din Troa; după cum între învierile din morți săvârșite de către cei doi mari proroci și învierile din morți săvârșite de către cei doi mari apostoli se află cele trei învieri din morți ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos: a tânărului din Nain, a fiicei lui Iair și a lui Lazăr din Betania.
Prin sufletul viu al Sfântului Apostol Petru și al celorlalți sfinți și dumnezeiești apostoli, aveau să învieze duhovnicește cei trei mii de convertiți de la Cincizecime și cei două mii de după vindecarea slăbănogului de la Poarta cea Frumoasă a templului, precum și Corneliu sutașul de mai târziu. Prin sufletul viu al Sfântului Arhidiacon Filip, cu harul Duhului Sfânt, avea să învieze sufletul famenului etiopian; iar prin sufletul viu al Sfântului Apostol Pavel, înviat pe drumul Damascului, avea să învieze, printre alții, Lidia din Tiatira, în Filipi, temnicerul din Filipi, Dionisie Areopagitul, o femeie numită Damaris „și alți câțiva împreună cu ei”, din Atena (Faptele Apostolilor 17, 34).
În preajma unui suflet „abia viu”, precum al celui căzut între tâlhari (Luca 10, 30), nimeni nu înviază din moarte sufletească. Oamenii din jurul nostru nu simt că noi suntem vii duhovnicește; nu simt ca noi să fim vii cu adevărat, creștinește; de aceea nu înviază mai nimeni și nu se înviorează duhovnicește, în jurul și în preajma noastră, prin cuvântul, fapta sau trăirea noastră. Adeseori suntem ofiliți, suntem împietriți, suntem amorțiți. De aceea, nu ne rămân decât cuvintele Psalmistului, ce se cântă totdeauna la Înmormântare: „Viu va fi sufletul meu și Te va lăuda, și judecățile Tale Îmi vor ajuta Mie” (Psalmul 118, 175) - mai înainte de Judecata Particulară și, cu nădejde în Dumnezeul Cel Viu, la Înfricoșătoarea Judecată de Apoi.
Și Lot a simțit că sufletul lui Avraam este viu; și Iosua a simțit că sufletul lui Moise este viu; și David a simțit că sufletul lui Samuel este viu; și prietenii lui Iov vor fi simțit că sufletul lui este viu, deși trupul era greu încercat. Și Baruh a simțit că sufletul Sfântului proroc Ieremia este viu; și ninivitenii au simțit că sufletul lui Iona este viu; și cei trei tineri au simțit că sufletul Sfântului proroc Daniel este viu; și Sfântul Evanghelist Marcu a simțit că sufletul Sfântului Apostol Petru este viu; și Sfinții Timotei și Tit, precum și Filimon și Onisim, au simțit cu toții că sufletul Sfântului Apostol Pavel este viu, prin Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, pentru că nu mai trăia el, ci Hristos trăia întru el, pentru că se răstignise împreună cu Hristos (cf. Galateni 2, 20), Hristos vorbea în el și prin el; Hristos predica prin el; Hristos călătorea cu el; Hristos pătimea cu el; Hristos scria epistole prin el!
Sfântul Proclu a simțit ca ucenic că sufletul Sfântului Ioan Gură de Aur este viu; Sfântul Simeon Noul Teolog a simțit că sufletul părintelui său duhovnicesc, Cuviosul Simeon Evlaviosul, este viu; iar Nichita Stethatos a simțit, la rândul lui, că sufletul Sfântului Simeon Noul Teolog este viu; și nu în ultimul rând, Motovilov a simțit că sufletul Sfântului Serafim de Sarov este viu, prin harul Duhului Sfânt.
Toți ucenicii marilor Părinți duhovnicești din Patericul egiptean și din alte Paterice, din Filocalie și din Viețile Sfinților, au simțit și au fost convinși că sufletul acestora este viu duhovnicește; de aceea au rămas în preajma lor, în mănăstirea sau în sihăstria lor, în obștea și sub ascultarea lor desăvârșită și au purtat și transmis peste veacuri, din generație în generație, acest adevăr, această trăire ortodoxă și experiență filocalică și această sfântă Tradiție dinamică, întemeiată pe cea profetică și pe cea apostolică.